Blondix

Change

Blondix — Wed, 01 Jun 2011 21:31:23 +0000

Si parca, totusi, am nevoie de “DELETE”.

The happy sad

Blondix — Mon, 30 May 2011 12:30:41 +0000

Acum, ca am ajuns la sfarsit, e inevitabil sa iti marturisesc tot ce simt. Sunt bine, atat de bine incat nu ma asteptam. M-am asezat aseara pe perna iar mirosul tau, inca impregnat acolo, imi parea strain. S-a produs detasarea completa. A fost un proces scurt, intens si dureros. Dar a trecut. Acum e totul bine.
Tu esti un suflet cuminte si tin sa iti multumesc pentru toate acele lucruri de care am avut parte langa tine. Iti multumesc ca m-ai invatat sa iubesc, sa cunosc pasiunea si dorul, ca mi-ai facut cunostinta cu durerea, ca m-ai invatat sa o depasesc, desi a fost greu, ca mi-ai oferit o experienta longeviva. In schimb, nu iti multumesc pentru ca m-ai schimbat atat de mult incat aproape imi pierdusem stralucirea. Renuntasem la acele artificii care ma faceau diferita. Devenisem un om intre oameni, desi “eu sunt printre voi, dar nu sunt una dintre voi”. Astazi, sunt din nou eu. Ma simt libera.
Nu regret nimic, si daca ar fi sa dau timpul inapoi, as face totul la fel, cu aceeasi intensitate pentru ca nu platesc. Nu ma mistuie durerea si nici nu ma spala lacrimile. Zambetul ma coloreaza. Cred ca adevarata iubire inseamna sa nu ai sentimentul ca ai posedat pe cel ce ti-a fost alaturi. Nu ai fost al meu niciodata; si nici eu, a ta. Ne-am apropiat, in schimb, prea mult. Ne-am contopit universurile si ne-am bucurat… pana la un punct. Acel punct, in care universurile au inceput sa faca scantei, a distrus totul. Sau mai bine zis, a readus totul la normal. Suntem prea mici ca sa traim asa ceva. A fost o dragoste frumoasa, scutita de pudoare si apasata de probleme. A fost dragostea care ne-a torturat cu sentimentele ei de dor atunci cand am fost departe unul de celalalt. Insa e aceeasi dragoste care ne-a permis sa ne purtam in continuare sentimente frumoase. Desi ironic spus, ma bucur ca lucrurile s-au terminat asa. Ma bucur ca am invatat, ca am trait, ca am iubit, si ca ruptura asta emotionala nu imi afunda zilele in tristete. Ar fi fost urat sa se intample asa, si nu ne-am fi dorit niciunul sa ne mearga rau.
A fost o placere sa te am alaturi de mine. De astazi, scriu un alt capitol. Ma voi indragosti mereu, si de fiecare data altfel. Voi fi eroina in multe filme si multe vor avea un generic de final. Adica toate. Nimic nu rezista o vesnicie.
Intr-un final, totul se termina. Chiar si iubirea.
Au revoir, mon amour. Parce que l’impossible est devenu possible.

A nu poseda

Blondix — Fri, 27 May 2011 21:07:06 +0000

,,Am inteles dragostea ca pe un soi de scalvie consimtita. E o minciuna: nu exista libertate decat in prezenta ei. Cine se daruieste total, cine iubeste la maximum se simte liber.

Din cauza asta, in pofida a tot ce pot trai, face, descoperi, nimic nu are sens. Sper ca timpul sa treaca repede, ca sa ma pot intoarce la cautarea de mine insami, intalnind un barbat care sa ma inteleaga, care nu sa ma faca sa sufar.

Dar ce tot spun o prostie ca asta? In dragoste, nimeni nu poate leza pe nimeni; fiecare dintre noi e raspunzator pentru ceea ce simte si nu putem da vina pe altul pentru asta.
M-am mai simtit ranita cand i-am pierdut pe barbatii de care m-am indragostit. Astazi, sunt convinsa de faptul ca nimeni nu pierde pe nimeni, fiindca nimeni nu poseda pe nimeni.
Asta e adevarata experienta a libertatii: sa ai lucrul cel mai important din lume, fara a-l poseda.” Paulo Coelho-Unsprezece minute.

Discurs

Blondix — Fri, 27 May 2011 20:40:03 +0000

Adolescenta este, in mod indubitabil, perioada care ramane impregnata in mintea fiecaruia dintre noi. Este treapta cea mai importanta a existentei pentru ca este cea care conduce drumul dezvoltarii personale dinspre inocenta spre maturitate. Iar daca aceasta perioada de tranzitie coincide cu perioada de liceu, ce ar putea sa ne bucure mai mult?
Viata de liceu a constituit pentru noi, si vorbesc in numele fiecarui elev al clasei a XII-a F3, o adevarata schimbare. Copiii care paseau timid pe scari acum au crescut, au invatat sa isi faca prieteni si sa valorifice cunoasterea. Am fost invatati sa deosebim binele de rau, sa fim responsabili si sa ne asumam consecintele propriilor fapte, sa respectam pentru a fi respectati si sa nu ne fie teama sa spunem ce gandim. Am fost invatati sa fim punctuali si sa avem limite, sa nu ne lasam doborati indiferent de situatie si sa tinem capul mereu sus, sa fim mereu precauti si totusi sa ne bucuram de cele mai mici lucruri.
Am invatat datorita oamenilor care ne-au condus pasii. Sunt acei oameni care si-au lasat intotdeauna problemele personale la poarta scolii si si-au facut meseria, acei oameni care au invatat la randul dumnealor sa ne accepte si sa tina la noi, acei oameni carora le-a parut rau daca eu fost nevoiti sa ne dea o nota mica pentru ca intotdeauna au crezut in noi.
Sunt oamenii care ne-au crescut. Sunteti dumneavoastra, profesorii nostri! Poate ca v-am suparat sau poate ca v-am bucurat, dar va asiguram ca eforturile va vor fi rasplatite. Ne vom vedea peste ani si veti zambi din suflet, pentru ca datorita dumneavoastra vom fi ajuns oameni mari.
Doamnei diriginta Ciciu Elly ii multumim inca din ziua in care ne-a luat sub aripa dumneaei protectoare. Ne-a indragostit de limba franceza, dar si de cea spaniola, ne-a deslusit tainele altor popoare si ne-a invatat sa fim puternici, sa avem curaj si sa fim corecti. Ne-a insuflat spiritul corectitudinii pentru ca stie ca ne va fi de folos pe viitor. Pentru toate astea si multe altele, va multumim! Va multumim ca ati avut grija de noi si nu ne-ati lasat sa ne pierdem calea.
Marturisesc in numele intregii clase ca vom purta in suflet aceste amintiri ca pe un colier nobil la gat. Le vom privi zilnic si le vom indragi mereu mai mult. Nu ne plac despartirile, de aceea, preferam sa credem ca vom fi mereu aceiasi, in acelasi cerc, cu aceeasi oameni buni si frumosi! Sa nu ne spunem “Adio!”, ci doar “Pe curand!!”

Speachless

Blondix — Tue, 24 May 2011 18:24:32 +0000

Astazi nu mai am cuvinte. Sunt stoarsa de puteri si de energie.
M-am blocat. Am ajuns in acel stadiu, stadiul acela care nu-mi mai permite sa articulez doua vorbe. De ce? Because of you. Si nu e o lauda. E cel mai usturator repros pe care ti-l adresez. Vreau sa te usture mai putin decat jumatate din cat ma doare pe mine astazi. Mai mult nu, pentru ca nu ai putea suporta. Nu vreau sa iti fac rau, nu vreau sa ne fac rau. Vreau sa fie totul bine si dau cat pot de la mine ca lucrurile sa mearga asa cum trebuie: lin ca apa raului. Dar exista prea multe pietre acolo, si cascade, si vartejuri. De ce nu ma lasi sa le inlatur? Lasa-ma sa contruiesc un pod, ajuta-ma cu materiale. Ofera-mi un strop de speranta iar eu voi desena un curcubeu.
De ce?
Nu gasesc explicatie. Rutina? Comoditate? Indiferenta? Suna prea urat, nu ni se potriveste. De ce, daca ne iubim?! Spune-mi tu. Descifreaza-mi mesajul problemelor noastre. Sunt obosita. Si m-am detasat azi de metafore pentru ca le-as jigni. Nu pot folosi cuvinte frumoase pentru a exprima oboseala, durerea si confuzia.
Vreau sa tii cont de mai multe lucruri: ca am BAC’ul, ca am un frate de crescut si ingrijit, ca am doua case de intretinut, am facturi de platit, mancare de gatit, curatenie de facut, prietenii de intretinut. Cand ma refugiez seara in patul meu, vreau sa ma stranga in brate barbatul care ma iubeste si caruia ii pasa de mine. El ma iubeste si ma consoleaza, ma ingrijeste si ii pasa de mine. Tu? Tu ceri, tu primesti, tu nu intelegi. Da-mi o explicatie, ca doar ceri mereu explicatii. Vreau si eu una. Vreau un motiv care sa explice toate lucrurile astea.
Sunt obosita, epuizata, confuza, dezamagita. Ma detasez de durere si de frustrari. Astept de la tine. Ti se pare nedrept? Nu e. Trebuie sa daruiesti ca sa primesti. Adu-ti aminte de cuvantul “reciprocitate” si arata-mi ca il intelegi cu adevarat. Arata-mi ca nu s-a schimbat nimic. Sau daca s-a schimbat, macar ca ai vointa sa repari.
Timpul se scurge, inima bate si ea la fel ca un tic-tac, iar nisipul din clepsidra nu mai are mult si se termina. Dar fi atent! Nu o poti intoarce. E statica, nu se subjuga dorintelor tale.
Adu-ti aminte de tot. Daca nu poti, te ajut. Spune-mi, si asta voi face. Dar daca nu ma lasi sa te ajut, nici tu nu ne poti ajuta. Unde ajungem? La nimic bun. Si nu iti doresti asta, nu?!

Bucati de suflet

Blondix — Sat, 21 May 2011 17:49:25 +0000

Intinde-mi mana si ridica-ma de jos. Asteapta sa-mi adun lacrimile, nu le pot lasa in praf.

N-am fost la inaltimea asteptarilor tale ieri, desi nici acum nu inteleg care erau asteptarile tale. Suntem diferiti azi, atat de diferiti incat mutualitatea nu mai exista. Nu mai am nicio certitudine, iar sufletul mi se zbate in ape tulburi. E inecat in valurile de lacrimi ce au spalat un obraz pudrat frumos. Nu te-am sunat si nu am dat un mesaj, nu ti-am spus ce mi-as fi dorit iar tu ai zis “pas”. Ne-am lasat condusi de ambitii si orgolii infantile care ne-au dus la pierzanie. Am omorat o parte din mine si am inviat furia. Furia s-a stins ca un vulcan incins, iar durerea i-a luat locul. Uzurpatoarea! As fi preferat sa stea in banca ei si sa nu ma deranjeze. Dar a fost dominata de o ambitie inexpugnabila care m-a doborat.Nu am fost mereu de acord cu tine, nu mi-am cerut mereu iertare, nu am facut mereu eu primul pas. Si nici nu voi incepe sa fac lucrurile astea pentru ca nu pot. Pentru ca inca imi doresc sa imi pastrez caracterul intact si nu ma voi subjuga unor conditii inacceptabile. Voi dansa doar dupa propria-mi melodie, insa ascultandu-ti notele.
Da timpul inapoi si nu mai lasa nimicurile sa ne distruga.
Ceea ce pana mai ieri numeam cu tarie “noi”, astazi abia daca mai exista. Am lasat toate piedicile sa ne decoloreze, fara a incerca macar sa impiedicam asta. Am vrut-o, dar mintea nu face nimic daca nu are maini la dispozitie. Fericirea se risipeste in vant, iar banalitatea ne inghite. Inima mi se sparge in bucatele cand trec zilele pe langa noi si ne pierdem din ce in ce mai mult.
Nu mai pot lupta singura. Am nevoie si de tine.

Viață

Blondix — Fri, 25 Mar 2011 21:57:34 +0000

Guess I would die for you babe… But you won’t do the same! (versuri ce se aud din camera alăturată)

Eu: Ai muri pentru mine?

El: Aș face orice pentru tine.

Eu:(Stau puțin pe gânduri.) Nu la asta mă refeream. Dacă ar trebui să îmi dai mie inima ta, ai face-o?

El: Da, aș face-o! Pentru că știu că aș trăi prin tine…

Momentul? A fost magic, mi-a înmuiat sufletul. Timpul? Simplu: zi de martie, pe la ora 14:00. Locația? Banal de tot: masa lui din bucătărie, în timp ce mâncam. Aici a fost șocul. Momentul era pe cât se poate de normal. Atmosfera însă era distinctă pentru simplul fapt că iubirea plutea în aer.

Nu luăm pauză de la iubire când mâncăm sau când învățăm. Și totuși, de la asta nu obosim niciodată.

Mutualitate

Blondix — Wed, 23 Mar 2011 23:03:12 +0000

Ai început prin a-mi dărui un zâmbet și mai apoi un sărut. În decurs de un an de zile, mi te-ai dăruit cu totul. Tot ce ține de tine e legat de mine , într-o uniune desuetă prin romantismul ei. Mi-ai posedat sentimentele cu impudoare, încălcând orice fel de principii sau prejudecăți.

Iubirea e complexă, indiferent de esența ei: implică încredere, ceea ce necesită sinceritate, care se naște din respect și așa mai departe. Fiecare bucățică din iubire mi-a fost dăruită prin vorbele, gesturile și faptele tale. Nu s-a întâmplat nici măcar o singură dată să simt că ai uitat să iubești.

A fost un an plin. Am iubit mult și am fost iubită în aceeași măsură; am descoperit, am simțit și am atins. M-am bucurat ca un copil de fiecare secundă și am plâns când am știut că fericirea e colosală. Am plâns de dorul tau, dar și când te-am revăzut; am cunoscut dorul până în adâncul inimii și în măduva oaselor. M-a torturat.

Timpul mi-a fost otravă sfântă dar și dulce alinare. Mi-a lins rănile și m-a protejat, iar acum sunt fiica lui de suflet.

Mi-am desenat harta trupului și ochii mâinilor tale o citesc închiși. Mi-ai iubit vârfurile degetelor, m-ai alinat, m-ai prețuit și m-ai adorat. Ne-am refugiat în cuibul dragostei noastre și pentru asta m-ai dorit. M-ai pus mai presus de viața ta iar asta m-a înălțat către culmi ce-mi păreau de neatins. Orele sunt prea scurte pentru iubire, în fiecare formă a ei.

Ești charismatic, iubitule. M-a cucerit pudoarea primului tău sărut, iar parfumul tău mă îmbată mereu. Buzele tale sunt moi și catifelate ca petalele unui trandafir, iar atingerea lor mă face să tremur și azi.

Îți port o iubire nepământească. Mi se preling bobițe de cristal pe obraji când mă iubești. Nu mă pot obișnui cu efervescența ce zace într-un bărbat care iubește. Mă șochează sufletul tău plin care mă dorește.

Le-ai dăruit sclipire ochilor mei. M-ai făcut mai fericită decât am fost în ceilalți 16 ani adunați. Din egoism, te rog să nu încetezi niciodată să o faci, cum nici eu nu voi înceta să fiu sprijinul, prietena, alinarea, logodnica, mama, soția și sufletul tău.

Voi fi mereu lângă tine. Te voi iubi cum te-am iubit din prima clipă. Voi face orice pentru fericirea noastră. Dar să nu pleci niciodată de lângă mine… Nu aș putea trăi fără mirosul tău pe perna mea, fără zâmbetul tău sau fără gesturile tale copilărești.

Te iubesc atât de mult încât nu îți voi da drumul niciodată.

Deconectată

Blondix — Fri, 04 Mar 2011 12:56:26 +0000

Cred că voi încerca mai mult să mă detașez sentimental de tot ce mă înconjoară.

Investesc sentimente în toți cei cu care interacționez. Greșit! De ce? Pentru că eu sunt singura care are de pierdut. Pentru că nu folosesc măști și artificii, în schimb, sunt înșelată de o gamă variată de pensule caracteriale ce le pictează fețele pe care ei și le însușesc.

Nu vreau să am măști, ca ei. Vreau să imi reanalizez fața pe care o am și să o remodelez. Masca mea, singura, pentru societate, va fi a unei minți, nu a unui suflet. Nu trebuie să îmi metamorfozez sufletul în hărți pe care ei le ard cu privirile și le rup în bucăți cu vorbele.

Vreau să îmi desenez propriile linii, iar ei vor fi nevoiți să îmi respecte granițele. Mintea mea le va interzice să pătrundă în spațiul meu propriu și personal.

Îmi rezerv intimitatea, sufletul și inima. Se vor atinge doar de stânca dură a minții mele și se vor răni, așa cum și ei au înfipt cuțite în moliciunea inimii mele.

Nu mă mai plâng și nu o mai compătimesc. E vina ei că nu s-a conectat la creier, că a facut scurtcircuit pe drum și a încetat să mai aibă rațiune. A inspirat sentimente, dar acum va trebui să expire gheață. Va ucide tot ce era topit. Pentru că ei o fac să fie așa.

Pentru că așa vreau eu!

Frica lor

Blondix — Thu, 24 Feb 2011 16:33:02 +0000

“De ce le e teamă? La drept vorbind, mie ar trebui să-mi fie teamă. N-am forță fizică, nu port arme. Bărbații sunt ciudați. Pot să bată, pot să strige, pot să amenințe, dar mor de frica femeii. Poate nu de frica celei cu care se vor căsători, dar întotdeauna există una care să-i sperie și să-i supună tuturor capriciilor sale.

Chiar dacă e propria lor mamă.”

(Paulo Coelho-Unsprezece minute)