Zbucium

Astăzi, îmi plouă…Și mi-e rece. În suflet. Dar mi-e soare… Și mi-e cald. În inimă.

Sunt o multitudine de sentimente. Mi-e frică. Încep să realizez că viața se scurge repede. Fac multe greșeli și mă dor mai mult decât pe persoanele cărora le greșesc.

De fiecare dată când greșesc, simt că se rupe o bucățică din inima mea și se creează un gol. Acolo, pulsațiile sunt mai puternice și parcă sângele stă să țâșnească. E sentimentul de vinovăție.

În suflet, am un zbucium continuu. E o mică ploaie, care inevitabil și subit, devine o amplă furtună.

În vârtejul ei stau eu, văd în jurul meu cum se învârt sentimentele mele și persoanele care mi-au oferit o bucățică din iubirea lor sau care mi-au arătat că răutatea ustură. Și aș vrea să se oprească. Amețesc și cad. Țip. De frică. Dar nu se oprește. Atunci venele-mi pulsează în mâini cu o forță uimitoare. Aș vrea să iasă, să înceteze. Încep să regret ce am făcut, îmi doresc să dau timpul înapoi. Dar nu pot! Și, ușor, furtuna se domolește. Oamenii trec pe lângă mine fără să mă vadă, revenind cu picioarele pe pământ. Sentimentele se așează în coloane. Le privesc în oglinda sufletului meu înainte de a le reprimi. Parcă aș vrea să fac o selecție. Dar existența-mi cotidiană nu-mi permite. Nu pot avea tot ce-mi doresc.

Furtuna s-a potolit. Dar știu că va veni alta, poate mai puternică. Voi ieși la fel de ușor?!…..