Crimă

Zorii zilei s-au ridicat vioi și cu un zâmbet surprinzător. Erau schimbați, simțeam cum renunțaseră la ceva. Era stratul subțire ce acoperea splendoarea. Era malefic. Am simțit: O uciseseră! Îi sfâșiaseră tot ce avea mai de preț, o izgoniseră rapid, umilind-o. Dar m-am bucurat. Mi-a zâmbit gingaș sufletul odată cu ridicarea cerului iar pieptul mi s-a umplut cu aerul înțepător. El era viu. Și mă contamina. M-am simțit uimitor mai vie, mai fericită, mai frumoasă. Multitudinea de sentimente mă invada, îmi colora ființa și îmi reîmprospăta existența. De ce era fereastra deschisă? Era 7:30, oră destul de neobișnuită pentru a mă trezi. Iarna asta, preferam să lenevesc până aproape de prânz în pat, cuibărită în plapumă, cu gândul departe. Mirosul cald de cafea mă chema. L-am inhalat sceptică dar l-am urmat. M-am bucurat de gustul fierbinte și l-am lăsat să mă încălzească. M-am plimbat desculță pe podeaua rece și m-am cuibărit în mine cu o liniște pe care aproape o uitasem. Valul de amintiri îngropate în adâncuri împletite mi-a reaprins scânteia fericirii. Am ieșit zâmbind în ușă nerăbdătoare să mă bucur de moartea ei. Da! Iarna murise iar bucuria soarelui îmi invada sufletul. Totul era plin de viață! Oamenii mă priveau și le zâmbeam iar ei, îmi răspundeau binevoitori. Am văzut miracolul soarelui înviorător: flori! Flori superbe, tinere ce-mi colorau văzul. Reflectau o frumusețe gingașă. Vroiam să fie cel mai frumos cadou pentru mama. Știu că fericirea ei nu așteaptă o zi specială. Iar sunt curioasă! Abia aștept să o văd fericită…

Derapaj în amintiri

Azi mi-am pierdut memoria prezentă. Am derapat în amintiri putrezite, cu stupoarea unui suflet reînviat. Concluziile adunate într-un mănunchi plin de ghimpi mi-au înspăimântat sufletul. Nu fusesem niciodată fericită.

M-am complăcut în situația cotidiană, uitând să alerg după sclipirea magnifică ce avea să-mi resusciteze sufletul. Astăzi, realizez că eram un suflet gol. De ce astăzi? Pentru că până acum nu am avut încredere. Am preferat să-mi instalez pe inimă un scut protector, ferindu-mă astfel și de fericire, și de dezamăgire. Timpul însă m-a crescut. Micile piedici m-au întărit. Iar dezamăgirile de care tot încercasem să mă feresc, m-au găsit, m-au învins și m-au maturizat.

Nu mai știu exact de ce am decis să-ți abandonez sufletul meu. Am simțit -da, pentru că mă găsesc în centrul sferei sentimentelor- că TU meriți. Și ai meritat. M-ai făcut să uit de „găurile negre” din sufletul meu, umplându-le cu iubirea ta, cu puritatea sufletului tău. M-a acaparat în scurt timp îmbrățișarea sufletului tău cald, ce a topit treptat scutul ce se înfășurase în jurul meu. Nu știu dacă mă gândesc cu nostalgie la tot ce ține de trecutul meu până la tine sau cu regret. Ce-i drept, mi-aș fi dorit să fie altfel. Dar dacă ar fi fost diferit, poate nu aș mai fi avut norocul de a te cunoaște. Și n-aș fi vrut să se întâmple asta. Chiar nu aș fi vrut…

Nuanțe de gri

Dungi de roz purpuriu pe cerul semi întunecat.

E aproape liniște. Aud doar foșnetul amintirilor mele ce-mi bântuie fiecare colțișor al minții ce nu mai vrea să fie rațională. Vrea să se piardă în abisul tristeții, uitând de toți ceilalți care îmi pătează existența. O las să amețească în amintiri infantile și adolescentine, în lacrimi si tipete de fericire.Mi-au rămas toate imprimate în colțurile creierului, adânc înrădăcinate în conștientul meu. Mă macină fiecare în parte, surpând zidul superficial de fericire clădit pe temelia unei realități aparent sublimă. Încerc să evadez și mă arunc in gol. Dar aripile-mi dispar la fel ca fiecare fărâmă de speranță. Rămân intre vis si realitate.

Și totuși…E gri.

Întuneric gol

Sunetul cutremurător al liniștii din jur mă inundă iar inima imi tremură. Mă ridic din pat dar nu simt nimic. E prea întuneric. Mișcarea a fost automată ca un mecanism al unui robot. Rămân în picioare și mă contopesc cu întunericul gol din jurul meu. Suntem amândoi la fel de singuri în imensitatea de negru. Simt că durerea mă copleșește și mă prabușesc în genunchi cu mâinile strânse în jurul meu iar o lacrimă dornică să mă elibereze de suferință se prelinge pe obrazul roz. Îmi ating chipul ce-l simt mai bătrân și parcă degetele mă înțeapă cu atingerea lor ce se vrea a fi suavă. Încă port urmele ultimei tale atingeri delicate cu buzele de catifea când m-ai pupat pe frunte părintește dâdu-mi fiori. Aș vrea ca timpul să-si astearnă plapuma uitării peste amintirile mele ce au devenit chinuitoare însă durerea e vie și mă împiedică să mă ridic din nou. Ai plecat lăsându-mi un zâmbet ce promitea speranță și lacrimi în ochi dar pe care însă ai fost prea orb ca să le vezi. Știam că ai plecat pentru totdeauna dar sufletul meu încă te avea, te visa, spera la tine și pașii tăi grăbiți în întoarcere.. Degeaba! Egoismul și orgoliul tău mi-au ucis fiecare firicel viu de speranță. Florile frumoase de la tine și-au pierdut splendoarea și s-au ofilit la fel ca fericirea ce te primise în sufletul meu. Ți-aș fi dăruit lumea mea, visele, iubirea mea. Dar nu ți-a păsat! Ai preferat să zdrobești totul sub atingerea grea a cuvintelor tale. Cu lacrimi îmi umplu golul lăsat în urma ta dar nu e suficient. Mă dor și mă ustură rănile iar tu nu ești aici să ai grijă de mine și să ștergi totul cu un sărut. Mi-am deschis sufletul în fața ta, mi-am arătat cele mai sincere gânduri, te iubeam… Și tu o știai. Dar totuși, ai luat totul cu tine.

M-ai lăsat întunericului gol  din noapte….