Cotidian transformat

(Știu că sunt extremistă. Dar dacă nu aș fi, te-aș mai surprinde vreodată cu ceva ?)

Valsăm suav pe melodia iubirii noastre. Nu știam că sunt capabilă să dansez atât de frumos prin viață, alături de tine. Tot ce ating e contaminat de fericire, ajunge în euforie cu un singur degețel. Expir fericire prin fiecare por.

(Nu-mi ajung cuvintele.)

Știi cum e să fii atât de fericit încât să vezi frumos orice lucru în lume? Să simți nevoia să zbori pentru că ai senzația că ai propriile tale aripi? Să-i simți fiecare bătaie a inimii ca și cum ar fi creată special pentru inima ta, ca ele să bată la unison? Să vă zâmbiți radiind pe stradă când vă țineți de mână? Să simți nevoia disperată de a te ține el în brațe de fiecare dată când ai un mic necaz?

Eu… da! Și nu am nevoie de cuvinte, faptele tale mă înalță de parcă aș fi un înger de fiecare dată când mă săruți. Am senzația că toate dorințele mi se împlinesc în tine, mă asaltează frumusețea lor. Îmi invadezi sufletul într-un mod ireversibil, de parcă în fiecare zi ai avea în buzunar un pachețel cu fericire rezervat mie.

(Și ce dacă mai avem și probleme? Le-am depășit cu brio de fiecare dată!)

M-am lăsat prinsă în iubirea ta. Să nu-mi dai drumul nicicând…

Iubire naivă

Ne dădeau o mie de ani împreună, în doi.

Dar am ales drumuri separate amândoi.

Am sufletul fărâmițat în mii de amintiri ce dor.

Îmi doresc să le pot arunca departe, pe-un nor.

Uite-mă din nou aici,

Încercând să-mi repar inima lipind bucățele mici.

Îmi imobilizasei aripile, nu-mi îngăduiai să zbor !

Cum am fi putut rezista ?

Nici glasul tău nu-și avea dulcele sonor.

Îmi spuneai cuvinte dulci, te credeam

Și când aveam impresia că pot zbura, mă prăbușeam.

Mă ridicam ușor dar indiferența ta mă trăgea înapoi.

Credeam că asta înseamnă să iubești…

Trebuia să-mi dau seama! Dar știi ce se spune:

Când iubești, ești orb! Inima orbește ca prin minune…

Nuanțe de gri

Dungi de roz purpuriu pe cerul semi întunecat.

E aproape liniște. Aud doar foșnetul amintirilor mele ce-mi bântuie fiecare colțișor al minții ce nu mai vrea să fie rațională. Vrea să se piardă în abisul tristeții, uitând de toți ceilalți care îmi pătează existența. O las să amețească în amintiri infantile și adolescentine, în lacrimi si tipete de fericire.Mi-au rămas toate imprimate în colțurile creierului, adânc înrădăcinate în conștientul meu. Mă macină fiecare în parte, surpând zidul superficial de fericire clădit pe temelia unei realități aparent sublimă. Încerc să evadez și mă arunc in gol. Dar aripile-mi dispar la fel ca fiecare fărâmă de speranță. Rămân intre vis si realitate.

Și totuși…E gri.