Speranţe

 Încerc! Dar dacă încerc, nu înseamnă neapărat că reuşesc. De data asta, chiar nu pot, deşi mi-am zis mereu că „o să pot!”, indiferent de circumstanţe. Acum e diferit. De ce? Pentru că e vorba de tine.
 Sunt teribil de imprevizibilă, am un suflet nestatornic în care zace o avalanşă nestăvilită de sentimente, dar cu toate astea nu reuşesc să mă schimb atunci când mă roade pe dinăuntru sentimentul ăla teribil, aşa cum roade o molie iarna hainele şi nu le mai poţi purta după.
 Îmi contopesc inima cu parfumul tău, sticluţa cu minuni… Mirosul pielii tale stă ascuns în ea, pielea ta, de care mă bucuram în fiecare zi nelimitat; acum, mi-e imposibil să te mai ating măcar.
 Gândurile-mi voluptoase se pierd înfundate de lacrimile din colţul ochiului, bobiţe ce mi se preling reci pe faţă, stingându-se pe gât. Au gust sărat, dar dulcele amar din dorul ce ţi-l port e cel care mă tulbură perpetuu. Doar prezenţa ta tumultuoasă mai are acest efect asupra mea. Tu eşti pasiunea aceea minunată care până acum existase doar în închipuirile mele, ca o pasăre fermecată cu pene trandafirii. Şi cum aş putea să nu-ţi plâng absenţa cand sufletul tău mi-era tovarăş special? Mă iubea, oh, şi încă mă iubeşte, avea grijă de mine, mă respecta, mă dorea. Dar nu are rost să vorbesc la trecut. Încă le simte. Totuşi, nu-şi mai poate satisface aceste plăceri. Iar micuţa mea inimă e tristă şi respiră greu. Se simte bolnăvioară. Dragostea doare! Şi până nu doare, nu conştientizezi cât de vie e!
 Se spune că timpul e cel mai bun medicament pentru durerile inimii. Acum, mi-e cea mai sfântă otravă! Cu cât trece mai mult timp, cu atât mă doare mai mult înăuntru. E o flacară acolo care nu se stinge nicio secundă, mă arde…
 Până la urmă, va înceta. Inima mea şi sufletul tău se vor lua de mână şi vor continua pe aceeaşi cale: cărarea vieţii noastre!