Tag Archives: bancă

Decolorare

Posted on
S-a oprit pe bancă. Lumea, care oricum ei îi părea o umbră, o privea ciudat. Pentru că ningea și era foarte frig.Frigul ei îi făcea bine, îi amortiza durerea și nu-i mai dădea șansa de a se extinde, deși chiar se îndoia că orizonturile acelui sentiment care îi sfâșiau rămășițele de inimă ar putea să o rănească mai adânc de atât.
Purta o geantă albă, colorată frumos. Avea, ca de obicei, în ea agenda neagră, pixul albastru, telefonul și sticla de Prigat din care acum sorbea regulat, în scârbă. Nimic nu mai avea gust bun pentru gura ei. Exista tot timpul un amar dureros în cerul gurii ei ce pornea direct din inima-i plăpândă și o hrănea neîncetat, învenind-o. Dar ea accepta liniștită. Nu era vina ei și nici nu se obosea să schimbe situația. Nu mai avea putere.
Era nemachiată, la fel de pură ca prima zi de primăvară. Dar mai palidă chiar și decât atunci când era bolnavă. Ochii ei albaștri sclipeau înduioșător, înecați în lacrimi cristaline ce i se rostogoleau pe obrajii de catifea roz. Ar fi dat orice să nu fie încătușată de acele sentimente. Părul ei se împărțea acum în șuvițe aurii, răvășite pe chipu-i trist, dar totuși blând. Era un trup șters, lipsit de vitalitate. Întâmplător ( sau nu ) îmbrăcată în negru, expira tristețe prin fiecare por. Purta doliu. Fericirea era moartă pentru ochii ei în acea zi, la fel și visele, optimismul ei. Se stingea pe dinăuntru. Urma să se decoloreze.

Își pierduse voința de a mai zâmbi. Sau de a se preface fericită.

Sentiment iluzoriu

Posted on

E vară și seară. Te zăresc pe bancă și începe să plouă. Mă îndrept cu pași grăbiți spre tine iar fâșia de stradă mi se pare deja prea lungă. Într-un final, ajung lângă tine. Mă privești uimit, îmi simți parfumul și îl inhalezi înfometat ca pe drogul tău preferat . Îmi întinzi mâna.. O ating cu inima tremurândă de dorința de a te avea în brațe.Și sar la pieptul tău. Îți place și mă strângi mai tare. Mă cuibăresc lângă inima ta, cât mai aproape, aș vrea să te simt atât de lipit de mine, până în străfundul coastelor mele. Mă mângâi cu răsuflarea tăiată pe frunte și te simt atât de „al meu” încât mă uimesc chiar și pe mine. Mă retrag subtil și îmi ridic privirea spre ochii tăi calzi. Mă privești cercetător și iți cobori chipul. Îți ridici ochii timid și știu, vezi iubirea plină în fiecare sclipire a ochilor mei.

Eu: „Știi, nu e așa?”

El: „Tu știi?”

EU: „Da, știu!”

Și mă sărută lacom, punându-și toată iubirea într-o atingere a buzelor noastre fierbinți. Mă izbește de bancă. Mă sărută. Îmi retrag buzele rămase în sevraj de la ultimul sărut și îl îmbrățișez. Stătea pe bancă pe spate. Eu deasupra lui, îmbrățisați. Și priveam cerul.  Aș fi vrut să păstrez clipa aceea într-o sticluță și să o deschid de câte ori vreau și să absorb parfumul unei frumoase amintiri, profundă și pură în fiecare strop al esenței sale. Buzele lui mă căutau,  de parcă erau pierdute în oceanul fericirii care ne înconjura. Și mă săruta firav, dulce, suav, de-a dreptul… asurzitor. Asurzitor?? Nuuuuuu!!! E telefonul !!! Și mama: „Sună telefonul  ăla, nu-l auzi, răspunde odată!”

kiss in the rain

http://www.youtube.com/watch?v=ek4xUevetJA

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe