Luminiță

E ciudat cum până și cele mai simple lucruri ne influențează starea de spirit.

29.11.2009 ; 14:45 ; E după-amiază.

E soare afară, e cald. Miroase a speranțe reînviate, scântei reaprinse și gânduri reamintite.

Și totuși, e ceva incomplet.

Mirosul proaspăt de țara mă liniștește. Mă așez cu genunchii strânși la piept pe scară și contemplez cerul. Câtă minunăție! Splendoarea lui îmi umple sufletul de pace. Fixez cu ochi-mi curioși un nor. Aleargă. Oare de ce? E la fel ca atunci când avem probleme și in mintea noastră se creează un labirint în care tot alergăm, și alergăm… în căutarea ieșirii.

Sunt momente în care simți că ieșirea nu există.

Drumul ți-e lung și obositor… Ai vrea să renunți. Ți s-a stins lumina torței și înaintezi din ce in ce mai greu. Și simți că nu mai poți. Dar deodată, apare o rază de soare, plăpândă și singuratică dar care e gata să-ți lumineze drumul.

Mi se preling lacrimi reci pe obrazul de catifea roz.

Ești prins intre alb și negru. Oare să te bucuri, oare să-ți fie teamă? Poți avea incredere?! Și totuși…O faci! Urmezi o rază plăpândă cu pași nesiguri. Timpul trece tot mai greu și ganduri rele te apasă…

Respir încet și-mi adun ultimele puteri.

Dar e un strop de voință în tine care te indeamnă să mergi mai departe. Avansezi incet.Dar sigur! Și parcă întrevezi lumina… Și mergi mai departe cu sufletul strâns repede, tot mai repede… Și ajungi la ieșire. Lumina te izbeste violent și o absorbi în toată existența ta.

Chinul a luat sfarșit. Și acum… Cum vei putea mulțumi vreodată razei care te-a salvat?!

Mă ridic și intru grăbită înăuntru. Călătoria m-a secat. Și adorm liniștită….

Sentiment iluzoriu

E vară și seară. Te zăresc pe bancă și începe să plouă. Mă îndrept cu pași grăbiți spre tine iar fâșia de stradă mi se pare deja prea lungă. Într-un final, ajung lângă tine. Mă privești uimit, îmi simți parfumul și îl inhalezi înfometat ca pe drogul tău preferat . Îmi întinzi mâna.. O ating cu inima tremurândă de dorința de a te avea în brațe.Și sar la pieptul tău. Îți place și mă strângi mai tare. Mă cuibăresc lângă inima ta, cât mai aproape, aș vrea să te simt atât de lipit de mine, până în străfundul coastelor mele. Mă mângâi cu răsuflarea tăiată pe frunte și te simt atât de „al meu” încât mă uimesc chiar și pe mine. Mă retrag subtil și îmi ridic privirea spre ochii tăi calzi. Mă privești cercetător și iți cobori chipul. Îți ridici ochii timid și știu, vezi iubirea plină în fiecare sclipire a ochilor mei.

Eu: „Știi, nu e așa?”

El: „Tu știi?”

EU: „Da, știu!”

Și mă sărută lacom, punându-și toată iubirea într-o atingere a buzelor noastre fierbinți. Mă izbește de bancă. Mă sărută. Îmi retrag buzele rămase în sevraj de la ultimul sărut și îl îmbrățișez. Stătea pe bancă pe spate. Eu deasupra lui, îmbrățisați. Și priveam cerul.  Aș fi vrut să păstrez clipa aceea într-o sticluță și să o deschid de câte ori vreau și să absorb parfumul unei frumoase amintiri, profundă și pură în fiecare strop al esenței sale. Buzele lui mă căutau,  de parcă erau pierdute în oceanul fericirii care ne înconjura. Și mă săruta firav, dulce, suav, de-a dreptul… asurzitor. Asurzitor?? Nuuuuuu!!! E telefonul !!! Și mama: „Sună telefonul  ăla, nu-l auzi, răspunde odată!”

http://www.youtube.com/watch?v=ek4xUevetJA