Mutualitate

Ai început prin a-mi dărui un zâmbet și mai apoi un sărut. În decurs de un an de zile, mi te-ai dăruit cu totul. Tot ce ține de tine e legat de mine , într-o uniune desuetă prin romantismul ei. Mi-ai posedat sentimentele cu impudoare, încălcând orice fel de principii sau prejudecăți.

Iubirea e complexă, indiferent de esența ei: implică încredere, ceea ce necesită sinceritate, care se naște din respect și așa mai departe. Fiecare bucățică din iubire mi-a fost dăruită prin vorbele, gesturile și faptele tale. Nu s-a întâmplat nici măcar o singură dată să simt că ai uitat să iubești.

A fost un an plin. Am iubit mult și am fost iubită în aceeași măsură; am descoperit, am simțit și am atins. M-am bucurat ca un copil de fiecare secundă și am plâns când am știut că fericirea e colosală. Am plâns de dorul tau, dar și când te-am revăzut; am cunoscut dorul până în adâncul inimii și în măduva oaselor. M-a torturat.

Timpul mi-a fost otravă sfântă dar și dulce alinare. Mi-a lins rănile și m-a protejat, iar acum sunt fiica lui de suflet.

Mi-am desenat harta trupului și ochii mâinilor tale o citesc închiși. Mi-ai iubit vârfurile degetelor, m-ai alinat, m-ai prețuit și m-ai adorat. Ne-am refugiat în cuibul dragostei noastre și pentru asta m-ai dorit. M-ai pus mai presus de viața ta iar asta m-a înălțat către culmi ce-mi păreau de neatins. Orele sunt prea scurte pentru iubire, în fiecare formă a ei.

Ești charismatic, iubitule. M-a cucerit pudoarea primului tău sărut, iar parfumul tău mă îmbată mereu. Buzele tale sunt moi și catifelate ca petalele unui trandafir, iar atingerea lor mă face să tremur și azi.

Îți port o iubire nepământească. Mi se preling bobițe de cristal pe obraji când mă iubești.  Nu mă pot obișnui cu efervescența ce zace într-un bărbat care iubește. Mă șochează sufletul tău plin care mă dorește.

Le-ai dăruit sclipire ochilor mei. M-ai făcut mai fericită decât am fost în ceilalți 16 ani adunați. Din egoism, te rog să nu încetezi niciodată să o faci, cum nici eu nu voi înceta să fiu sprijinul, prietena, alinarea, logodnica, mama, soția și sufletul tău.

Voi fi mereu lângă tine. Te voi iubi cum te-am iubit din prima clipă. Voi face orice pentru fericirea noastră. Dar să nu pleci niciodată de lângă mine… Nu aș putea trăi fără mirosul tău pe perna mea, fără zâmbetul tău sau fără gesturile tale copilărești.

Te iubesc atât de mult încât nu îți voi da drumul niciodată. 

Zidul-realitatea

16 iulie 2010; 07:45-ora Austriei (ziua 13-vineri)
M-am trezit de aproape două ore, deși adormisem cu doar 4 în urmă. Mă mișc ca un robot, automatic strângând hainele din jurul meu. Niciuna nu e a mea, din păcate, nici a ta. Sunt ale străinilor.
Străino, mi-ai persecutat sufletul aseară. L-ai târât prin cel mai jegos noroi fără să-ți pese că-l murdărești, ai râs de naivitatea lui și l-ai ponegrit. Dar el s-a ridicat și s-a spălat de toată mizeria. Toată! A șters odată cu batjocura tot ce era lumesc, frumos. S-a lepădat de naivitate și îndurare.
Străinilor, nu vă disprețuiesc. Mă lăsați rece. Știu că voi mai plânge din cauza voastră, dar asta ține de aspecte sociale banale.
Cum ar putea înțelege ei dragostea vulcanică ce clocotește într-o tânără de 17 ani? Ei au uitat. Au uitat pentru că timpul i-a decolorat. Îi judec dar nu-i jignesc. Poate că adevărul doare dar nu-mi place să mint. Asta mă face să fiu mai rea? Nu, dacă aș fi rea nu aș mai iubi. Iar pe el îl iubesc! Îl iubesc așa cum poate iubi un suflet tânăr care totuși a crescut, îl port în suflet deasupra unui vulcan. Așa sunt eu… Clocotesc, dar nu erup. Nu, ăsta ar fi sfârșitul entuziasmului. S-ar instala pacea și liniștea, ar uzurpa frumusețea imprevizibilului.
Se dau multe lupte acolo, în vulcanul acela incontrolabil. Într-o zi, m-a făcut de-a dreptul impasibilă. Eu, care țin cont de orice…să nu-mi pese de nimic. Altă dată, malefică… sau inexpugnabilă.
Cu toată sinceritatea spun că, odată cu înaintarea în viață, sunt din ce în ce mai fericită. Iar pentru asta, plătesc cu perioade dintre cele mai negre. Ca de exemplu, cea de acum… De ce sunt nevoită să sufăr, să plâng, să mă lupt cu mine cand aș fi putut pur și simplu, să fiu acasă, fericită în continuare?
Acum, fericirea mea are STOP la semafor. Sper să se facă verde în curând. Altfel, voi fi nevoită să încalc legile firești.
Tu, suflet cuminte, iubești pe mama nestatorniciei și a imprevizibilului. Te-ai ales cu o pacoste, vei avea o viață zbuciumată. Dar știi ce? Nu vom fi comuni, nu vom suferi că „nu mai știm ce sa facem azi!”, pentru că noi n-am știut niciodată ce urmează să facem. Mă consolează gândul că tu nu vei obosi.
Eu obosisem, eu! Și am vrut să renunț. E un moment de slăbiciune amar, care mă dezgustă. Nu-mi imaginam că voi spune vreodată „Renunț!”. Și nicidecum că-mi voi găsi puterea în tine. Iubirea înseamnă echilibru. Eu te-am ajutat să te ridici, iar când a venit rândul tău, tu m-ai înălțat. Iți mulțumesc!
Sunt obosită. Aș vrea să dorm o lună, o lună fără o zi, apoi să mă trezesc lângă tine. Așteaptă-mă, copil, mă întorc la tine! Te iubesc.

Entorsă emoțională

Tremura din creștetul capului până în vârfurile călcâielor. O durere de cap o mistuia și își simțea trupul iresponsabil de acțiunile ei. A ieșit pe balcon, aruncând nervoasă hanoracul pe pat. Nu îi trebuia, căuta o alinare în frigul de afară pentru că noaptea era rece dar nu a ajutat-o cu nimic. S-a refugiat într-o țigară. Trăgea speranța că sfârșitul de săptămână va pune capăt ultimelor zile de coșmar dar se înșela amarnic. Întotdeauna i-a plăcut să vadă o țigară arzând, jocul fumului în aer o fascina. Acum, nu-l mai observa. Trăgea din țigara abia aprinsă ca un șarpe din victima lui, iar după 3 fumuri, o moleșeală caldă a copleșit-o. De ce o relaxa țigara aceea?

Tremurul s-a întețit iar corpul îi era tot greu ca o piatră de moară. Era un suflet împrăștiat, aruncat în întregime într-un tomberon nou. Luminile palide ale felinarelor o scârbeau, deși se visa sub ele în brațele lui. Inutil. Frustrarea îi înveninase sufletul, transformându-i-l într-o spumă de mare ce avea să se împrăștie iremediabil în vânt. Avea nevoie de el, să o țină la pieptul lui, deși își nega vag dorința.

Dezamăgită, își lăsa sufletul cotropit ca pământul de ploaie. Amețeala îi dispărea lent, pierzându-se din nou în realitate. Își dorea un alt pas, mergând spre patul gol. Dar se hrănea inutil cu vise, ca un copil care vrea altă mașinuță. Perna în care își afunda chipul avea mirosul lui iar lacrimile i s-au oprit cu un nod în gât ce o chinuia. Vârtejuri amețitoare o purtau spre alte maluri dar toate aveau imaginea lui. Poate că noaptea îi va alunga durerea.

Sentimente scăldate în ploaie

Plouă încet, primăvăratic. Îmi scald ochii în splendoarea care stinge pământul lânced, cu lacrimi vesele, reci și dulci. Plouă de parcă fiecare picătură ar deschide o nouă ușă către fericire pentru fiecare. Iubesc ploaia.

Sunetul ei, un suav clipocit, îmi gâdilă auzul cu o melodie tristă, surdă dar optimistă.

Iubesc să simt cum ploaia îmi atinge umerii goi, când picătura rece îmi înfioară trupul cald, prelingându-se încet pe sânul stâng, stingându-se mai apoi pe piept. Se joacă cu pielea mea, mă atinge senzual, citindu-mi gândurile. Trupul meu dorește ploaia, îi dorește glacitatea și tremură plăpând. Sute de picături vin în întâmpinarea dorinței mele, o îmbrățișează călduros, o îndeplinesc. O multitudine de sentimente efemere mi se sparg de țărmurile minții și ale inimii, invadându-mă o bucurie puerilă, inexplicabilă. Mă capturează într-un mod impudic, accelerându-și ritmul, sărutându-mi cu patos fiecare părticică de piele, impregnându-mi arsuri care mă dor într-un mod plăcut. Stupefiant și miraculos…

Iubitul minții și inimii mele, tu ești la fel ca ploaia. Te simt, mă simți cu ardoare și suav, îmi citești gândurile și mă răsfeți cum îmi doresc eu în subconștientul meu. Partea exterioară a degetelor tale catifelate îmi gustă umerii goi și curba dintre aceștia și gât. Mă gâdili cu suavitatea ta și mă faci să tremur ca un copil emoționat. Mă faci să fiu fericită perpetuu, cu o iubire nestăvilită care îmi invadează sufletul, ferecându-l în lumea viselor, unde suntem doar noi. Noi, îmbătați cu fericire, în plenitudinea ei. Noi, în ploaie, uzi și cu suflete de copii naivi. Tu și ploaia! Vă iubesc.

Să nu mă înțelegi, să nu mă întrebi, să nu mă citești. Să rămâi tăcut, cu inima strânsă și mică, tremurând ca atunci când îmi mângâi chipul. Să nu-mi ceri explicații și să nu mă pui să repet. Dar să păstrezi totul în tine, tot ce-ți oferă micuța mea inimă, într-o liniște imuabilă.

Să-mi dăruiești doar bucuria de a rămâne în brațele tale.

P.S. : Îți mulțumesc pentru că tot ce am scris e mai mult decât real, că ai fost lângă mine când citeai foaia pe care mi-am așternut gândurile, citind-o iar și iar. Îți mulțumesc că m-ai sărutat și m-ai îmbrățișat după ce ai citit, că m-ai mângâiat și m-ai ținut în brațe până am adormit. Îți mulțumesc că nu mi-ai spus nimic, că ai păstrat acea mică dovadă a puterii inimii mele în mintea ta și că m-ai lăsat să îți ofer mica mea pagină de suflet. Îți mulțumesc că lângă tine nu mai visez cu ochii deschiși, ci îmi trăiesc fiecare vis sau așteptare. Îți mulțumesc…

Punct. Și de la capăt!

Ai încercat să semeni semințe pe un teren fertil, ce-i drept. Dar seceta le-a distrus.

Abracadabrantă povestioară! Pe albia timpului s-au scurs puține săptămâni, dar eficiente. Ar fi fost un sacrilegiu pentru biata-mi micuță inimă s-o chinui într-un mod perpetuu. Când privesc înapoi, zâmbesc. Totul pare o amintire mult prea îndepărtată. Timpul a fost mai eficace ca niciodată. Mi-a mistuit dureri ce păreau de neînvins. Eram un corp plăpând, căzut într-o grădină de crini. Mutilată, îi transformasem în maci. Ridicând întâmplător privirea, am descoperit ascuns un crin neatins, pur. Era stropul de putere ce devenise din efemer, veșnic și stăruitor. Mi-am lăsat inima covârșită lamentabil de durere într-un început, alt început, înghețat.

Dar a venit primăvara. A răsărit soarele, victorios. Mi-a adus cu el zâmbet, putere și o inimă proaspătă, vie.

Credeam că am depășit etapa naivității. Acum, după încă un eșec, și o nouă speranță, realizez că totul e efemer.  Toate vin și trec toate. De fiecare dată când mă voi îndrăgosti, o voi face cu aceeași stupoare a descoperirii unui sentiment cu totul nou, cuprinzător. Niciodată nu voi iubi de două ori în același fel. Îmi permit să descopăr iubirea ca un copil, să o simt curioasă și neștiutoare. Să mă abandonez total, să fiu fericită apoi să îmi pun punct sentimentelor. Și să o iau de la capăt.

Am mai înțeles, de asemenea, că nimic nu mă poate doborî. Orice durere, oricât ar fi de sfâșietoare, nu-mi distruge speranța. Pentru că am trecut de multe ori prin atâtea, pentru că am iubit și am fost dezamăgită, pentru că de fiecare dată m-am ridicat și am zâmbit, chiar dacă mi se năruiseră lumi întregi de vise.

Nu o să mai spun niciodată „ Nu mai pot ! ” . Pentru că pot. Și încă o dată, mi-am arătat asta. Iar tu! , ultimul meu punct de plecare… Nu te regret. Mi-ai mai dăruit o învățătură. Azi mă cunosc mai bine, mulțumită ție. Dar tu, nu. Nu ai avut prilejul de a vedea tot ce sunt.

Poate că… Altcineva va vedea. De azi, te-am uitat. Îmi dăruiesc gândurile altcuiva.

De la capăt !