Tag Archives: cuvinte

The notebook

Posted on

Încă nu mă pot dezmetici. Ai plecat rapid, am rămas confuză, adormită, la propriu.

Derulând înapoi… Văd mâinile tale strângându-mă puternic la pieptul tău, îți văd gura care mă caută disperată, amețindu-mi buzele într-un joc frenetic. Îmi văd trupul mocnind în brațele tale de parcă ar fi un vulcan cu lava fierbinte. Încă port pe gât urmele ultimelor tale săruturi.

De fiecare dată când scriu câte un cuvânt, în aceste momente,  întregul trup mi se înfioară, iar pielea mea capătă un aspect inegal, cu mici proeminențe ca în clipa în care mâinile tale se jucau cercetătoare cu centimetri din pielea mea de fată.

Cearceaful colorat pal în albastru poartă impregant mirosul tău inconfundabil pentru nasul meu care acum îl simte doar pe acesta. Pernele amuzant desenate cu dalmațieni sunt în aceleași locuri în care am adormit fără să vrem, pe ele. Nu îndrăznesc să le ating, m-aș simți de parcă aș face un sacrilegiu. Vreau să rămână totul intact, chiar și pătura aruncată jumătate pe jos de mine în momentul în care m-am simțit obligată să mă ridic: chiar urma să pleci. Aș fi vrut să blochez atunci timpul. Și ce dacă era târziu?! Aș fi fost pe deplin fericită să mă trezesc mâine dimineață în brațele tale. Sau ar fi fost mai bine să nu ne fi trezit, după ce adormisem amândoi întâmplător, îmbrățișați.

E normal ca doi oameni să se sărute, e normal ca doi oameni să se atingă, e normal ca doi oameni…să se oprească la momentul potrivit. Pentru asta, zâmbesc. Pentru că ești special, în adevăratul sens al cuvântului și ți-o zic rar, iar tu niciodată nu ești de acord. Pentru detaliile de care eu țin enorm de mult cont iar tu îmi spui că sunt chestii normale: ele fac diferența!

Mi-e teamă să expun aici tot ceea ce simt și oricum, nu o voi face. Poate că nici tu nu vei avea posibilitatea să înțelegi tot… Nu-mi ajung cuvintele.

Pot doar să mă limitez la a-ți spun că-ți mulțumesc pentru filmul pe care l-am văzut împreună și pentru reacția ta de la sfârșit… Pentru că mi-ai mișcat sufletul, deși fizic eram paralizată de emoție, pentru că mi-ai arătat încă o dată, într-un mod special, că tu nu ai aceleași obiceiuri pe care le văd zilnic la alți bărbați în jurul meu. Pentru biscuiții ăia atât de buni pe care i-am împărțit, pentru fiecare mângâiere a ta și fiecare compliment atât de dulce, deși eu nu eram deloc aranjată. Pentru modul suav în care mă mângâi și pasiunea pe care o pui în fiecare sărut…

Cred că în weekend o să fac o listă lungă cu lucrurile care sunt diferite la tine, comparativ cu alți bărbați pe care îi cunosc foarte bine. Știu că doar așa ai înțelege de ce te apreciez atât de mult.

Îmi pare rău că te-a prins ploaia în drum spre casă, sper să nu răcești. Și dacă mai am vreun regret… E acela că timpul e scurt pentru iubire!

You are my hope.

Posted on

Se spune că omul cât trăiește învață, lucru evident, adevărat. Astăzi am învățat că, independent de voința mea, există lucruri ce periclitează starea euforică a unui suflet.

Într-o lună de zile, o lună cu adevărat zbuciumată, mi-am denivelat liniștea sufletului. L-am făcut Mi l-au făcut să cadă din fericire în agonie, iar din agonie în euforie.

Am fost de acord, de asemenea, cu afirmația „E prea frumos să fie adevărat!”. Și mi-a fost dovedită și veridicitatea acestor cuvinte. Mi-am purtat bietul suflet din nou pe marginea unei prăpăstii. A fost nevoit aruncat cu bună știință din euforia unei zile primăvăratice în întunericul sumbru al unei noi dezamăgiri. Mi-a fost frică. Dar m-ai ținut în brațe. M-ai înconjurat într-o aură de siguranță, mi-ai dat încredere și putere din inima ta. Mi-am găsit culcuș cald în adâncul ei și nu vreau să mai părăsesc căminul ce mă hrănește necondiționat.

Nu e vina mea, a ta sau a noastră…

Uneori, din dorința excesivă de a ne proteja, oamenii despre care se spune că ne iubesc cel mai mult pe lumea asta, acționează nesăbuit.

Ioana, creața mea, îți dedic postarea aceasta pentru că nimeni nu mă va înțelege mai bine decât tine, dat fiind faptul că și tu ai trecut prin ceva asemănător.

Singura rază de lumină în situația mea e că deciziile nu sunt radicale, cel puțin, nu acum. Dar toate celelalte mici hotărâri au ca scop final, deși neoficial, o nouă linie de finish pentru stropul meu de bucurie. Micuțul meu strop de rouă ce-mi gâdilă inima în fiecare dimineață cu gingășie…

Credeam că voi reuși să înțeleg fiecare om, cel puțin într-o oarecare măsură pentru că asta am făcut întotdeauna: am ascultat.

Dar acum nu pot înțelege. Și nici nu mă pot resemna. Și îmi leg gura cu un mic lacăt, invizibil pentru ceilalți. Tac pentru că ți-am promis. Și o fac pentru tine noi !

Te ador !

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe