Time is runnin’ out.

Tic-Tac…

Ceasul îmi răsună zilnic în urechi dar în nicio clipă nu i-am conștientizat mersul ca acum. Doamne, cât de repede se mișcă! Se scurge rapid, de parcă ar alerga să prindă ceva din urmă.

Tot nu am aflat ce e timpul. Nu e o substanță, nu e o ființă dar ne condiționează viețile indiferent de împrejurare. „Nu am timp” aud frecvent. Acum, nici noi nu prea mai avem timp.

Vor fi câteva zile dure, deși superficial vor fi fericite. Adevărul adânc în noi se va ascunde pudic deși veridicitatea apăsătoare e impudică, desfrânată. Își face de cap cu noi, ne joacă, ne amețește… Știe că nu i ne putem împotrivi, indiferent cât ne-am strădui. Lupta e inutilă de data asta, oricât de puternici am fi.

Dar mă iubești cum te iubesc și eu. Și vreau să fie bine, trebuie! Totuși, asta nu exclude puterea răului care ne va sfâșia zilele cu lacrimi și … durerea aceea perpetuuă, care se numește dor. Pentru că îmi va fi dor… Un dor care mă va controla din creștetul capului până în vârfurile degetelor, care se va juca cu fiecare bucățică din sufletul meu alb. Suflet micuț și mutilat, suflet plăpând și îndurerat, suflet ofilit…cu o fărâmă de speranță, cu dungi colorate de iubire și urme de fericire…

I’m timeless. Be my guest in my little world of painful dreams !

Sentiment efervescent

Căile sufletului sunt misterioase chiar și pentru cine a depășit nenumărate stări.

Eu! Îmi simt astăzi sufletul diferit. Nu credeam că o stare de spirit se poate transforma în durere fizică. Am în piept o greutate ce mă apasă răvășitor. E o lacună, un gol chinuitor ce se joacă conștient cu mine, cu mine în

întregime.

Îmi doboară sufletul, îl tăvălește pe jos cu o înflăcărare brutală, conștientizând răul pe care il aduce. Sufletul meu respiră sacadat, pe jumătate învins. Gura lacomă a dorului care se zbate să mă supună mă mușcă, rupe bucăți fragile din albul purității ce-mi stăpânește inima. Lupta devine mai aprigă dar îi resping nemilosului sentiment următoarea lovitură. Dorința-i neîmplinită și exacerbată de eșec îi năruie liniștea și îi sporește puterea. Îmi înfige săgeți necruțătoare adânc în inima plăpândă, aducându-mi fisuri într-o temelie încă șubredă. Preludiul acestei suferințe sentimentale mă îngrozește, îmi cutremură ființa până în măduva oaselor.

Orizonturile sentimentelor au fost depășite. I-am pipăit intenția dorului de a mă lovi din nou dar nu m-am mai opus.

Știam că va fi inutil. Mi-aș fi obosit sufletul pe care oricum urma să-l predau necruțătorului sentiment. Cum ar putea să nu fie așa?

Degetele mele încă poartă impregnate urmele ultimelor tale săruturi. Suavitatea momentului de afecțiune în care m-am lăsat pierdută îmi cucerește fiecare simț iar sfera încărcată de îmbrățișări absolute ce mi-a tatuat trupul e mai vie ca niciodată pe pielea mea.

Îți caut parfumul rătăcit printre hainele mele. Vreau să-l absorb, să absorb ultimul strop al îmbrățișării tale.

Risc să alunec în abisul inevitabil al dragostei.Mi-e dor de tine, de primul sărut ce-mi gâdila senzual buzele într-o dimineață ploioasă de martie !

Ca un joc de cărți

Mă cuprinde melaconlia și nu știu cu cine să vorbesc. Parcă toți sunt așa de departe de propria-mi lume… Dar un prieten îmi citește starea deși era în spatele unui monitor, o sticlă care nu exprimă nicio emoție. Hotărâtă să eliberez tot ce e în mine și la insistențele lui,  îi povestesc ce mi s-a întâmplat. Îmi las undele sufletului să-mi îndemne degetele și să aștearnă în lumea asta virtuală fiecare sentiment al meu. Trage concluziile „….Mi se pare ca un joc de poker. Niciodată nu știi ce carte se întoarce. Sincer, nu-mi place pokerul. Se zice că dacă te apuci sa-l joci, e ca un drog. Mi-e teamă acum când știu că deja l-am jucat…” Analizez ceea ce zice. Dumnezeule, câtă dreptate poate avea! Brusc, mă lovește ideea asta ca o revelație. Da, totul e un joc. Unii joacă cinstit. Pun suflet și speranțe în fiecare carte și joacă cu toată daruirea. Suferă când pierd și totuși, speranța îi îndrumă să joace mai departe! Alții trișează și se bazează doar pe pricepere și perversitate, uitând de speranță, fiind prea siguri de reușita lor. Va veni ziua când le va fi imposibil să mai trișeze și vor realiza că nu știu să joace! Într-adevăr, devine ca un drog. Devine pentru unii deviza de a trai. Trebuie să caștige și investesc tot: speranțe, sentimente, vise, iluzii în așteptarea cărții perfecte. Trăim într-o lume rece și goală, controlată de acești împătimiți ai jocurilor, de trișori. Și-au conturat traiul cu vicii, răutate și invidie. Ei uită să spere, să trăiască, să mângâie persoana de alături. Pentru ei, câștigul a devenit un obicei. Câștigă suflete nevinovate transformându-le în inimi poluate și rele. În acest joc, deviza este totul sau nimic! Soluție de mijloc nu va exista niciodată! Iar in cele din urma, nimicul va ajunge chiar ce-l joacă. Va deveni o umbră. Va fi secat de tot, până la ultimul strop de viață și culoare din el. Acel strop va spăla o dată cu el toată căldura sufletească. Orbiți de jocul ăsta nebunesc, vom uita să iubim. Vom deveni prea ocupați să câștigăm iar adevăratele sentimente se vor pierde în nebunia cărților…