Mutualitate

Ai început prin a-mi dărui un zâmbet și mai apoi un sărut. În decurs de un an de zile, mi te-ai dăruit cu totul. Tot ce ține de tine e legat de mine , într-o uniune desuetă prin romantismul ei. Mi-ai posedat sentimentele cu impudoare, încălcând orice fel de principii sau prejudecăți.

Iubirea e complexă, indiferent de esența ei: implică încredere, ceea ce necesită sinceritate, care se naște din respect și așa mai departe. Fiecare bucățică din iubire mi-a fost dăruită prin vorbele, gesturile și faptele tale. Nu s-a întâmplat nici măcar o singură dată să simt că ai uitat să iubești.

A fost un an plin. Am iubit mult și am fost iubită în aceeași măsură; am descoperit, am simțit și am atins. M-am bucurat ca un copil de fiecare secundă și am plâns când am știut că fericirea e colosală. Am plâns de dorul tau, dar și când te-am revăzut; am cunoscut dorul până în adâncul inimii și în măduva oaselor. M-a torturat.

Timpul mi-a fost otravă sfântă dar și dulce alinare. Mi-a lins rănile și m-a protejat, iar acum sunt fiica lui de suflet.

Mi-am desenat harta trupului și ochii mâinilor tale o citesc închiși. Mi-ai iubit vârfurile degetelor, m-ai alinat, m-ai prețuit și m-ai adorat. Ne-am refugiat în cuibul dragostei noastre și pentru asta m-ai dorit. M-ai pus mai presus de viața ta iar asta m-a înălțat către culmi ce-mi păreau de neatins. Orele sunt prea scurte pentru iubire, în fiecare formă a ei.

Ești charismatic, iubitule. M-a cucerit pudoarea primului tău sărut, iar parfumul tău mă îmbată mereu. Buzele tale sunt moi și catifelate ca petalele unui trandafir, iar atingerea lor mă face să tremur și azi.

Îți port o iubire nepământească. Mi se preling bobițe de cristal pe obraji când mă iubești.  Nu mă pot obișnui cu efervescența ce zace într-un bărbat care iubește. Mă șochează sufletul tău plin care mă dorește.

Le-ai dăruit sclipire ochilor mei. M-ai făcut mai fericită decât am fost în ceilalți 16 ani adunați. Din egoism, te rog să nu încetezi niciodată să o faci, cum nici eu nu voi înceta să fiu sprijinul, prietena, alinarea, logodnica, mama, soția și sufletul tău.

Voi fi mereu lângă tine. Te voi iubi cum te-am iubit din prima clipă. Voi face orice pentru fericirea noastră. Dar să nu pleci niciodată de lângă mine… Nu aș putea trăi fără mirosul tău pe perna mea, fără zâmbetul tău sau fără gesturile tale copilărești.

Te iubesc atât de mult încât nu îți voi da drumul niciodată. 

E pe sfârșite…

coșmarul.

Niciodată nu mi-a fost mai greu ca acum să spun ce se zbate înăuntrul inimii mele.

În primul rând, ar fi iubirea care și-a făcut culcuș acolo de ceva vreme. A fost cuminte, a rămas neschimbată în imensitate dar e mai puternică, s-a maturizat. Mi-a arătat că e capabilă să îndure multe pentru o singură speranță. O să-ți fie tovarășă bună și de acum înainte, suflet cuminte, pentru că știe că doar în tine găsește liniște și fericire. M-am întrebat de multe ori „Ce e iubirea?” și îi găseam nenumărate definiții. Acum, practicând, n-o mai pot exprima teoretic.

E incredibil câte poate face o simplă conversație. O întâlnire, un sărut, o plimbare, un schimb de priviri… Nici nu apuc să mă dezmeticesc și deja inima îmi bate mai ciudat, dar în sensul acela atât de frumos. În scurt timp, poze, întâlniri cu familia, emoții, declarații, cumpărături împreună, filme, ore întregi… Și multe, multe altele. Știi iubitule, uneori simt nevoia să scriu detaliat o simplă secvență din cotidianul nostru pentru că am senzația că nu mă fac înțeleasă. E foarte ușor să îți dai cu părerea despre sentimente când ești un simplu spectator. În schimb, ca erou, trăirile sunt altfel. (Ciudat e că acum conștientizez… Sunt din nou personajul principal într-un film. Dar știi ce? Filmul ăsta nu e trist, din contră, e poate filmul în care orice femeie ar vrea să joace.)

Apoi, ar fi sentimentul ăla nebunesc ce se rupe din iubire: dorul. Ah, cât de chinuitor poate fi! Am avut momente de disperare, altele în care mă simțeam incapabilă să scot vreun sunet, de parcă aș fi fost moartă. Pe jumătate, eram.

Nu mai vreau să dau dreptate nimănui, să ascult explicații lungi și superficiale despre cum trebuie să iubești „în ziua de azi”, despre cum trebuie să te porți, despre ce trebuie să arăți sau nu. Nu îmi pasă de niciun „trebuie”. Renunț la prejudecățile astea impuse de o societate banală și egoistă, care se simte perfectă, care își crește oamenii făcându-i să se simtă perfecți tocmai pentru că ascultă de ea. Nu, mulțumesc! Îmi iau deciziile în propriile mâini și dau cu ele de pământ sau le înalț așa cum îmi doresc. Și nu sunt deloc revoltată. Dar sunt unică, la fel ca fiecare în parte. Nu știați? Da, fraților, sunteți unici! Și vă obosiți viața întreagă alergând să fiți ca alții. (Am sărit la altceva. Revin.)

Mai am nerăbdarea. Au trecut 5 săptămâni și ceva de când m-ai îmbrățișat ultima dată. Știi, e uimitor să vezi cum un simplu gest ca ăsta spulbera orice frică sau nesiguranță. Mai sunt 4 zile până vei putea face asta iar. Iar inima mea sare ca o minge de ping-pong, total incontrolabilă și neobosită.

Mi-e foarte dor de tine. Ce ești tu, cine ești? Străine, ești jumătate din mine. Jumătate, pentru că eu sunt partea fizică. Cealaltă jumătate, sentimentele, gândirea, toate, da… Sunt ale tale. Ce ești? Un om. Dar nu unul simplu. Nu, un om simplu nu ar putea sta lângă mine. Ai fi plecat de mult țipând speriat ca toți ceilalți. Știi, nu credeam că există oameni ca tine. Și când te-am gasit, nici în tine nu credeam. Am avut nevoie de ceva timp să realizez că ești chiar așa cum pari. Cum ești? Nu spun perfect. Nu, pentru că nu există așa ceva, iar eu nu sunt suficient de naivă cât să cred în asta. Nici măcar cutia de suc din care sorb acum nu e perfectă: are un colț mai rotunjit. Singurul cuvânt care te-ar putea descrie ar fi: amestec. Pentru că ești planșa mea de desen plină de contraste. După fiecare parte albă, urmează una colorată. Mi-e ușor să te desenez. Dar niciodată nu aș putea să te descriu. Sigur ar fi ceva ce aș omite pentru că m-aș repezi să scriu multe, multe și le-aș pierde șirul. Găsesc în tine tot ce mi-am dorit și tot ce uitasem să-mi doresc. Ce mi-am dorit? Un om măcar pe jumătate plin de viață ca mine, și tu uneori mă întreci. Un om care să știe să zâmbească până la urechi când îi dăruiesc zâmbetul meu. Un om care să mă vadă frumoasă la 7 dimineața, deși fizic, arăt ridicol; tu vezi dincolo de exterior. Un om care ar face și cele mai grele sau ridicole lucruri doar ca să-mi fure un zâmbet. Un om care să tremure când mă mângâie și să fie fericit ca un copil când merge cu mine de mână. Un om care să mă prezinte familiei lui încă de pe la început, pentru că deja avea încredere în mine. Un om care să poată să îmi ceară ajutorul, fără să îi fie teamă să își recunoască slăbiciunile. Un om care să mă facă să-mi recunosc, la rândul meu, slăbiciunile, deși mi se părea ceva apocaliptic. Ce uitasem să-mi doresc? Totul.

Mai ai nevoie de cuvinte? Te iubesc.

Himeră

El avea o cămaşă cu dungi şi era brunet. Ea avea unghiile scurte şi era îmbrăcată în alb. Îi mângâie părul la spate; la un moment dat, i-a luat o scamă de pe barbă. El o privea afectuos, avea în ochi acea sclipire pasională, şi îi îndepărta uşor cu degetele şuviţele de păr rebele de pe faţă. O sărută senzual; ea închide ochii şi îl trage cu putere, lipindu-l de ea. El îi spune ceva în limba lor ciudată şi ea se preface supărată: încrucişează braţele şi lasă guriţa în jos ca un copil bosumflat. El râde şi îi acoperă chipul cu sărutări. Ea îl iartă repede şi îl priveşte în ochi. Îşi pregăteau cu voluptate preludiul unei scene de iubire plină, furtunoasă. Îşi ghiceau gândurile unul altuia şi deja se aveau, uitând că sunt în metrou, lipiţi de o uşă. Privirile le erau impudice, îşi dezgoleau trupurile cu o singură privire. Se iubeau plini de dorinţă, arzând.
 Le urmăream fiecare gest în geamul metroului, ca să dau senzaţia că privesc în altă parte. Inima-mi bătea spasmodic realizând că toate acele gesturi ne aparţineau. Şi ei se iubeau. Oh, şi cât îi invidiam! Da, pentru că se puteau bucura cu atâta uşurinţă unul de celălalt, cum o făceam şi noi până acum. E ciudat de dureros când pui o barieră între două suflete/trupuri lipite. Sufletele ne sunt încă unite de dragoste, dar apropierea fizică nu mai există. Mâinile mele tânjesc după sărutările tale şi gura mea te doreşte necontenit. Arde înăuntrul meu ceva greu, o nebunie sfâşietoare: e dorul. Nu există sentiment mai chinuitor ca acesta, să fii disperat, să plângi, să tremuri, să suferi… Dar să nu poţi face nimic! De ce? Nu e vina noastră. Pentru ce? Din egoism.
 Se întâmplă uneori să fie luate decizii care ne privesc fără a fi consultaţi sau a se ţine cont de sentimentele implicate, decizii care au repercusiuni grave la nivel moral, dar cărora nu ne putem împotrivi. Şi răbdăm, şi suferim, şi aşteptăm. De ce nu mă pot lipsi de suferinţă dacă ştiu că oricum mă întorc la tine? Pentru că hazardul mi-e mie prieten, un prieten fidel care are grijă să-mi hrănească durerea zilnic.
 Şi totuşi, zâmbesc când îmi amintesc…

Time is runnin’ out.

Tic-Tac…

Ceasul îmi răsună zilnic în urechi dar în nicio clipă nu i-am conștientizat mersul ca acum. Doamne, cât de repede se mișcă! Se scurge rapid, de parcă ar alerga să prindă ceva din urmă.

Tot nu am aflat ce e timpul. Nu e o substanță, nu e o ființă dar ne condiționează viețile indiferent de împrejurare. „Nu am timp” aud frecvent. Acum, nici noi nu prea mai avem timp.

Vor fi câteva zile dure, deși superficial vor fi fericite. Adevărul adânc în noi se va ascunde pudic deși veridicitatea apăsătoare e impudică, desfrânată. Își face de cap cu noi, ne joacă, ne amețește… Știe că nu i ne putem împotrivi, indiferent cât ne-am strădui. Lupta e inutilă de data asta, oricât de puternici am fi.

Dar mă iubești cum te iubesc și eu. Și vreau să fie bine, trebuie! Totuși, asta nu exclude puterea răului care ne va sfâșia zilele cu lacrimi și … durerea aceea perpetuuă, care se numește dor. Pentru că îmi va fi dor… Un dor care mă va controla din creștetul capului până în vârfurile degetelor, care se va juca cu fiecare bucățică din sufletul meu alb. Suflet micuț și mutilat, suflet plăpând și îndurerat, suflet ofilit…cu o fărâmă de speranță, cu dungi colorate de iubire și urme de fericire…

I’m timeless. Be my guest in my little world of painful dreams !

Sentiment efervescent

Căile sufletului sunt misterioase chiar și pentru cine a depășit nenumărate stări.

Eu! Îmi simt astăzi sufletul diferit. Nu credeam că o stare de spirit se poate transforma în durere fizică. Am în piept o greutate ce mă apasă răvășitor. E o lacună, un gol chinuitor ce se joacă conștient cu mine, cu mine în

întregime.

Îmi doboară sufletul, îl tăvălește pe jos cu o înflăcărare brutală, conștientizând răul pe care il aduce. Sufletul meu respiră sacadat, pe jumătate învins. Gura lacomă a dorului care se zbate să mă supună mă mușcă, rupe bucăți fragile din albul purității ce-mi stăpânește inima. Lupta devine mai aprigă dar îi resping nemilosului sentiment următoarea lovitură. Dorința-i neîmplinită și exacerbată de eșec îi năruie liniștea și îi sporește puterea. Îmi înfige săgeți necruțătoare adânc în inima plăpândă, aducându-mi fisuri într-o temelie încă șubredă. Preludiul acestei suferințe sentimentale mă îngrozește, îmi cutremură ființa până în măduva oaselor.

Orizonturile sentimentelor au fost depășite. I-am pipăit intenția dorului de a mă lovi din nou dar nu m-am mai opus.

Știam că va fi inutil. Mi-aș fi obosit sufletul pe care oricum urma să-l predau necruțătorului sentiment. Cum ar putea să nu fie așa?

Degetele mele încă poartă impregnate urmele ultimelor tale săruturi. Suavitatea momentului de afecțiune în care m-am lăsat pierdută îmi cucerește fiecare simț iar sfera încărcată de îmbrățișări absolute ce mi-a tatuat trupul e mai vie ca niciodată pe pielea mea.

Îți caut parfumul rătăcit printre hainele mele. Vreau să-l absorb, să absorb ultimul strop al îmbrățișării tale.

Risc să alunec în abisul inevitabil al dragostei.Mi-e dor de tine, de primul sărut ce-mi gâdila senzual buzele într-o dimineață ploioasă de martie !