Am încălcat legea… Legea vieții.

El: „Știi cum mă simt? Pedepsit!”

Ea: „De când e dragostea o fărădelege?”

El: „Cred că Dumnezeu a devenit un…(îmi scapă)… Cămătar !! Și dobânda e prea mare.”

Ea: „Iubirea se plătește.”

Dacă am devenit realistă din cauza dificultăților care m-au lovit, astăzi încă o greutate îmi demonstrează veridic acest fapt. „M-am lovit ca de un perete invizibil” ți-am spus în urmă cu câteva minute. E adevărat. Se întâmplă să fiu pusă în fața unei situații pe care o cunoșteam de mult, dar nu o conștientizam. Momentul e de o intensitate tulburătoare… Mi-a fugit pământul de sub picioare și ceva în mine s-a rupt. Curgeau bobițe de cristal din ochi-mi albaștri, ochi ce acum zâmbeau doar la atingerea blândă a fericirii tale.

Le va fi fost răpită în câteva zile. Mi-ai spus aseară: „Regret că sunt om, regret că nu sunt perfect să-ți ofer totul, că nu sunt înger…să fiu îngerul tău păzitor.” Dar ești.

Mi-a fost Ne-a fost greu. Facilitatea cu care am depășit fiecare problemă a devenit acum apăsarea noastră. Situația prezentă nu are soluții.

Două suflete ai căror ochi se vor găsi în imposibilitatea de a se mai privi. Pașii mei nu vor mai dansa pe străzi alături de ai tăi, scăldându-se în baia de soare… Chipul nu-mi va mai radia de fericire când mâna ta îmi colorează existența.

Și da!, iubirea se plătește. Fericirea, la rândul ei, are un preț exorbitant ca acea haină de firmă pentru care te chinui mult timp să strângi bani.

Am strâns împreună luni întregi de lacrimi și suferință. Dumnezeu ne-a dat șansa să încheiem capitole gri la care ne supusese, să trăim unul pentru altul. Astăzi, tot EL decide să ne pună la încercare. Am încredere în noi. Nu am încredere însă, în timp. Pentru că el e factorul decisiv în ceea ce privește fiecare obstacol emoțional.

Dar sper pentru că așa m-ai învățat tu. Și dacă „Dragostea învinge totul!”, de ce nu ar face-o și de data asta? …

Durere nudă

Mă joc nervoasă cu un pix care, brusc, mi se pare ciudat ca un OZN recent aterizat pe banca mea. Știu că ești trist și inima-mi freamătă tulburată ca apa când așteaptă fluxul. Ceasul pare blocat, mai am nevoie doar de câteva minute care să se scurgă rapid. Cobor fugitiv trei etaje, cu inima strânsă gata să te strângă în brațe. Știam că prezența mea pe fâșia de stradă ți-e mai necesară ca unui morfinoman doza lui zilnică. Mâinile tale mă căutau ca un șarpe care-și joacă limbile și m-au strâns puternic, m-au izbit de pieptul tău plăpând, îndurerat. Copacii și-au aruncat firele de vânt în alte colțuri de lume, lăsându-ne sufletele într-o uniune tăcută, cuminte.  Din ochii-ți care nu puteau fixa niciun gând s-a lăsat pe pleoapele înroșite o rouă fină de lacrimi, ce s-a scurs de-a lungul nasului, pe gura de catifea roz.

„ -Știi că trec toate, da? ”

„ -Mhm… ”

„ -Și știi că o să fie bine, da? ”

„ -Mhm… ”

Glasul tău tremurat, înecat de suferință îmi îngheța trupul. Aș fi făcut orice să zâmbești atunci dar… Eram paralizată, copleșită de emoții și nu te puteam consola. Era gândul ce mi se împrăștia în sânge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă și nu izbuteam deloc să fiu eu, cea dintotdeauna, așa cum nu izbutești să ai mersul și silueta ta atunci când ți-a intrat o piatră în pantof. Din tot corpul mi s-a adunat un nod, ca un nucleu, în inimă. Îmi stăpâneam cu greutate lacrimile dar nu vroiam să-ți fac rău. Vroiam să mă știi puternică, să mă consideri zidul pe care te sprijini când ai obosit iar drumul ți se pare prea lung.

Am plecat de lângă tine cu inima mică, mică, strânsă și nefericită. Mă simțeam rău, ca dezmeticirea dureroasă după visul dat de cocaină. Vreau ca mâine dimineață când mă voi trezi în brațele tale, soarele să fi împrăștiat norul negru ce s-a abătut asupra ta…