Time is runnin’ out.

Tic-Tac…

Ceasul îmi răsună zilnic în urechi dar în nicio clipă nu i-am conștientizat mersul ca acum. Doamne, cât de repede se mișcă! Se scurge rapid, de parcă ar alerga să prindă ceva din urmă.

Tot nu am aflat ce e timpul. Nu e o substanță, nu e o ființă dar ne condiționează viețile indiferent de împrejurare. „Nu am timp” aud frecvent. Acum, nici noi nu prea mai avem timp.

Vor fi câteva zile dure, deși superficial vor fi fericite. Adevărul adânc în noi se va ascunde pudic deși veridicitatea apăsătoare e impudică, desfrânată. Își face de cap cu noi, ne joacă, ne amețește… Știe că nu i ne putem împotrivi, indiferent cât ne-am strădui. Lupta e inutilă de data asta, oricât de puternici am fi.

Dar mă iubești cum te iubesc și eu. Și vreau să fie bine, trebuie! Totuși, asta nu exclude puterea răului care ne va sfâșia zilele cu lacrimi și … durerea aceea perpetuuă, care se numește dor. Pentru că îmi va fi dor… Un dor care mă va controla din creștetul capului până în vârfurile degetelor, care se va juca cu fiecare bucățică din sufletul meu alb. Suflet micuț și mutilat, suflet plăpând și îndurerat, suflet ofilit…cu o fărâmă de speranță, cu dungi colorate de iubire și urme de fericire…

I’m timeless. Be my guest in my little world of painful dreams !

Entorsă emoțională

Tremura din creștetul capului până în vârfurile călcâielor. O durere de cap o mistuia și își simțea trupul iresponsabil de acțiunile ei. A ieșit pe balcon, aruncând nervoasă hanoracul pe pat. Nu îi trebuia, căuta o alinare în frigul de afară pentru că noaptea era rece dar nu a ajutat-o cu nimic. S-a refugiat într-o țigară. Trăgea speranța că sfârșitul de săptămână va pune capăt ultimelor zile de coșmar dar se înșela amarnic. Întotdeauna i-a plăcut să vadă o țigară arzând, jocul fumului în aer o fascina. Acum, nu-l mai observa. Trăgea din țigara abia aprinsă ca un șarpe din victima lui, iar după 3 fumuri, o moleșeală caldă a copleșit-o. De ce o relaxa țigara aceea?

Tremurul s-a întețit iar corpul îi era tot greu ca o piatră de moară. Era un suflet împrăștiat, aruncat în întregime într-un tomberon nou. Luminile palide ale felinarelor o scârbeau, deși se visa sub ele în brațele lui. Inutil. Frustrarea îi înveninase sufletul, transformându-i-l într-o spumă de mare ce avea să se împrăștie iremediabil în vânt. Avea nevoie de el, să o țină la pieptul lui, deși își nega vag dorința.

Dezamăgită, își lăsa sufletul cotropit ca pământul de ploaie. Amețeala îi dispărea lent, pierzându-se din nou în realitate. Își dorea un alt pas, mergând spre patul gol. Dar se hrănea inutil cu vise, ca un copil care vrea altă mașinuță. Perna în care își afunda chipul avea mirosul lui iar lacrimile i s-au oprit cu un nod în gât ce o chinuia. Vârtejuri amețitoare o purtau spre alte maluri dar toate aveau imaginea lui. Poate că noaptea îi va alunga durerea.

Durere nudă

Mă joc nervoasă cu un pix care, brusc, mi se pare ciudat ca un OZN recent aterizat pe banca mea. Știu că ești trist și inima-mi freamătă tulburată ca apa când așteaptă fluxul. Ceasul pare blocat, mai am nevoie doar de câteva minute care să se scurgă rapid. Cobor fugitiv trei etaje, cu inima strânsă gata să te strângă în brațe. Știam că prezența mea pe fâșia de stradă ți-e mai necesară ca unui morfinoman doza lui zilnică. Mâinile tale mă căutau ca un șarpe care-și joacă limbile și m-au strâns puternic, m-au izbit de pieptul tău plăpând, îndurerat. Copacii și-au aruncat firele de vânt în alte colțuri de lume, lăsându-ne sufletele într-o uniune tăcută, cuminte.  Din ochii-ți care nu puteau fixa niciun gând s-a lăsat pe pleoapele înroșite o rouă fină de lacrimi, ce s-a scurs de-a lungul nasului, pe gura de catifea roz.

„ -Știi că trec toate, da? ”

„ -Mhm… ”

„ -Și știi că o să fie bine, da? ”

„ -Mhm… ”

Glasul tău tremurat, înecat de suferință îmi îngheța trupul. Aș fi făcut orice să zâmbești atunci dar… Eram paralizată, copleșită de emoții și nu te puteam consola. Era gândul ce mi se împrăștia în sânge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă și nu izbuteam deloc să fiu eu, cea dintotdeauna, așa cum nu izbutești să ai mersul și silueta ta atunci când ți-a intrat o piatră în pantof. Din tot corpul mi s-a adunat un nod, ca un nucleu, în inimă. Îmi stăpâneam cu greutate lacrimile dar nu vroiam să-ți fac rău. Vroiam să mă știi puternică, să mă consideri zidul pe care te sprijini când ai obosit iar drumul ți se pare prea lung.

Am plecat de lângă tine cu inima mică, mică, strânsă și nefericită. Mă simțeam rău, ca dezmeticirea dureroasă după visul dat de cocaină. Vreau ca mâine dimineață când mă voi trezi în brațele tale, soarele să fi împrăștiat norul negru ce s-a abătut asupra ta…

Punct. Și de la capăt!

Ai încercat să semeni semințe pe un teren fertil, ce-i drept. Dar seceta le-a distrus.

Abracadabrantă povestioară! Pe albia timpului s-au scurs puține săptămâni, dar eficiente. Ar fi fost un sacrilegiu pentru biata-mi micuță inimă s-o chinui într-un mod perpetuu. Când privesc înapoi, zâmbesc. Totul pare o amintire mult prea îndepărtată. Timpul a fost mai eficace ca niciodată. Mi-a mistuit dureri ce păreau de neînvins. Eram un corp plăpând, căzut într-o grădină de crini. Mutilată, îi transformasem în maci. Ridicând întâmplător privirea, am descoperit ascuns un crin neatins, pur. Era stropul de putere ce devenise din efemer, veșnic și stăruitor. Mi-am lăsat inima covârșită lamentabil de durere într-un început, alt început, înghețat.

Dar a venit primăvara. A răsărit soarele, victorios. Mi-a adus cu el zâmbet, putere și o inimă proaspătă, vie.

Credeam că am depășit etapa naivității. Acum, după încă un eșec, și o nouă speranță, realizez că totul e efemer.  Toate vin și trec toate. De fiecare dată când mă voi îndrăgosti, o voi face cu aceeași stupoare a descoperirii unui sentiment cu totul nou, cuprinzător. Niciodată nu voi iubi de două ori în același fel. Îmi permit să descopăr iubirea ca un copil, să o simt curioasă și neștiutoare. Să mă abandonez total, să fiu fericită apoi să îmi pun punct sentimentelor. Și să o iau de la capăt.

Am mai înțeles, de asemenea, că nimic nu mă poate doborî. Orice durere, oricât ar fi de sfâșietoare, nu-mi distruge speranța. Pentru că am trecut de multe ori prin atâtea, pentru că am iubit și am fost dezamăgită, pentru că de fiecare dată m-am ridicat și am zâmbit, chiar dacă mi se năruiseră lumi întregi de vise.

Nu o să mai spun niciodată „ Nu mai pot ! ” . Pentru că pot. Și încă o dată, mi-am arătat asta. Iar tu! , ultimul meu punct de plecare… Nu te regret. Mi-ai mai dăruit o învățătură. Azi mă cunosc mai bine, mulțumită ție. Dar tu, nu. Nu ai avut prilejul de a vedea tot ce sunt.

Poate că… Altcineva va vedea. De azi, te-am uitat. Îmi dăruiesc gândurile altcuiva.

De la capăt !

Se amăgea.

Soarele deja auriu îmi chema sufletul nerăbdător să-l absoarbă. A fost cel mai proaspăt aer pe care l-am simțit în plămâni. M-a învăluit o dorință nebunească să alerg, să simt parfumuri uitate de inima mea. Bătăile din pieptul meu cereau disperate să inhaleze ceea ce părea un miraj uitat într-o junglă virgină a sufletului meu.

Privirea-mi emoționată săruta acum pământul pe care pașii tăi îl mângâiaseră, iar umbra-mi zburdalnică atingea fiecare strop de amintire. Le păstrasem pe toate într-un colier ce-mi înnobila sufletul. Datorită lor, esența fericirii, mă simțeam ca o fugară. Încă dețineam euforia pe care ți-o furasem în 2 zile reci de iarnă. Imaginea mea din vitrină mi-a dăruit un zâmbet infantil.

Subit, o rafală de vânt mistuitoare mi-a înghețat trupul. M-a lovit de realitate. Totul era doar o amintire: pașii, euforia, îmbrățișările. Colierul de pe suflet brusc s-a rupt, împrăștiindu-se în bobițe mici de durere ce-mi înțepau inima cu veninul lor.

Mi-aș fi dorit ca inima mea să fi fost atunci de fier, să nu o ardă durerea. Dar nu putea. Trebuia să plătească cu lacrimi de foc pentru fiecare clipă de fericire care o drogase.

Pentru un moment, uitase că de fapt plutea într-o baltă de sânge îndurerat, nu pe un nor de fericire.

Fragment de inimă

Jurnal

El nu e decât ecoul surd al tăcerii mele și poartă esența tristeții mele.

8 octombrie 2009; 20:03

Teoria relativității gândurilor

Gândurile mele sunt ușoare ca fulgul și grele ca piatra. Timpul le stabilește materia de proveniență, timpul le stabilește relativitatea. Când îmi sunt grele gândurile,îmi apasă oasele, aproape sfărâmându-le și îmi contorsionează mușchii, iar corpul mi-e străbătut de un fulger de durere iminent fiecărei părți nevătămate. Atunci le spun că mă dor gândurile, că mi-s grele și că m-apasă. Dar ei nu mă înțeleg… Gândurile mele seamănă cu picturile lui Salvador Dali. La început, n-au picioare, doar se lipesc de lobii proeminenți ai creierului asemeni ceasurilor curgătoare. Atunci se cheamă gânduri rele. Când gravitația le fură din greutate, gândurile mele se ridică prinzând picioare. Pe masură ce devin ușoare, cele două picioare se lungesc până se desprind iremediabil de rădăcină și se transformă-n fulgi de nea. Pe lobii creierului meu zac pietre și fulgi de nea topiți de propria căldură.

10 octombrie 2009, 12:45

Te-am văzut pe stradă azi-noapte. Alergam spre tine, dar părea că fiecare pas, oricât de grăbit ar fi fost, mă îndepărta de umbra ta. Cu cât dorința se întețea, cu atât te vedeam pierzându-te de mine. Nu erai tu… Era doar dorința iluzorie de a te ajunge. Tot pe tine te caut pretutindeni, dar pare că orizontul se largește, iar pupilele mi se contractă pe măsură ce mă apropii… Simt că trebuie să umplu cu ceva abisul crăpat între țărmurile minții căci unde ai fost tu odată, n-a rămas decât praful zilelor care au trecut fără tine. E un loc întunecat de nori, locul în care cresc florile de mucegai ale lui Tudor Arghezi și ploile reci de toamnă, e un fel de carceră în propria ființă, e locul din tine în care nu-ți dorești să ajungi niciodată…

Întuneric gol

Sunetul cutremurător al liniștii din jur mă inundă iar inima imi tremură. Mă ridic din pat dar nu simt nimic. E prea întuneric. Mișcarea a fost automată ca un mecanism al unui robot. Rămân în picioare și mă contopesc cu întunericul gol din jurul meu. Suntem amândoi la fel de singuri în imensitatea de negru. Simt că durerea mă copleșește și mă prabușesc în genunchi cu mâinile strânse în jurul meu iar o lacrimă dornică să mă elibereze de suferință se prelinge pe obrazul roz. Îmi ating chipul ce-l simt mai bătrân și parcă degetele mă înțeapă cu atingerea lor ce se vrea a fi suavă. Încă port urmele ultimei tale atingeri delicate cu buzele de catifea când m-ai pupat pe frunte părintește dâdu-mi fiori. Aș vrea ca timpul să-si astearnă plapuma uitării peste amintirile mele ce au devenit chinuitoare însă durerea e vie și mă împiedică să mă ridic din nou. Ai plecat lăsându-mi un zâmbet ce promitea speranță și lacrimi în ochi dar pe care însă ai fost prea orb ca să le vezi. Știam că ai plecat pentru totdeauna dar sufletul meu încă te avea, te visa, spera la tine și pașii tăi grăbiți în întoarcere.. Degeaba! Egoismul și orgoliul tău mi-au ucis fiecare firicel viu de speranță. Florile frumoase de la tine și-au pierdut splendoarea și s-au ofilit la fel ca fericirea ce te primise în sufletul meu. Ți-aș fi dăruit lumea mea, visele, iubirea mea. Dar nu ți-a păsat! Ai preferat să zdrobești totul sub atingerea grea a cuvintelor tale. Cu lacrimi îmi umplu golul lăsat în urma ta dar nu e suficient. Mă dor și mă ustură rănile iar tu nu ești aici să ai grijă de mine și să ștergi totul cu un sărut. Mi-am deschis sufletul în fața ta, mi-am arătat cele mai sincere gânduri, te iubeam… Și tu o știai. Dar totuși, ai luat totul cu tine.

M-ai lăsat întunericului gol  din noapte….