Mutualitate

Ai început prin a-mi dărui un zâmbet și mai apoi un sărut. În decurs de un an de zile, mi te-ai dăruit cu totul. Tot ce ține de tine e legat de mine , într-o uniune desuetă prin romantismul ei. Mi-ai posedat sentimentele cu impudoare, încălcând orice fel de principii sau prejudecăți.

Iubirea e complexă, indiferent de esența ei: implică încredere, ceea ce necesită sinceritate, care se naște din respect și așa mai departe. Fiecare bucățică din iubire mi-a fost dăruită prin vorbele, gesturile și faptele tale. Nu s-a întâmplat nici măcar o singură dată să simt că ai uitat să iubești.

A fost un an plin. Am iubit mult și am fost iubită în aceeași măsură; am descoperit, am simțit și am atins. M-am bucurat ca un copil de fiecare secundă și am plâns când am știut că fericirea e colosală. Am plâns de dorul tau, dar și când te-am revăzut; am cunoscut dorul până în adâncul inimii și în măduva oaselor. M-a torturat.

Timpul mi-a fost otravă sfântă dar și dulce alinare. Mi-a lins rănile și m-a protejat, iar acum sunt fiica lui de suflet.

Mi-am desenat harta trupului și ochii mâinilor tale o citesc închiși. Mi-ai iubit vârfurile degetelor, m-ai alinat, m-ai prețuit și m-ai adorat. Ne-am refugiat în cuibul dragostei noastre și pentru asta m-ai dorit. M-ai pus mai presus de viața ta iar asta m-a înălțat către culmi ce-mi păreau de neatins. Orele sunt prea scurte pentru iubire, în fiecare formă a ei.

Ești charismatic, iubitule. M-a cucerit pudoarea primului tău sărut, iar parfumul tău mă îmbată mereu. Buzele tale sunt moi și catifelate ca petalele unui trandafir, iar atingerea lor mă face să tremur și azi.

Îți port o iubire nepământească. Mi se preling bobițe de cristal pe obraji când mă iubești.  Nu mă pot obișnui cu efervescența ce zace într-un bărbat care iubește. Mă șochează sufletul tău plin care mă dorește.

Le-ai dăruit sclipire ochilor mei. M-ai făcut mai fericită decât am fost în ceilalți 16 ani adunați. Din egoism, te rog să nu încetezi niciodată să o faci, cum nici eu nu voi înceta să fiu sprijinul, prietena, alinarea, logodnica, mama, soția și sufletul tău.

Voi fi mereu lângă tine. Te voi iubi cum te-am iubit din prima clipă. Voi face orice pentru fericirea noastră. Dar să nu pleci niciodată de lângă mine… Nu aș putea trăi fără mirosul tău pe perna mea, fără zâmbetul tău sau fără gesturile tale copilărești.

Te iubesc atât de mult încât nu îți voi da drumul niciodată. 

Himeră

El avea o cămaşă cu dungi şi era brunet. Ea avea unghiile scurte şi era îmbrăcată în alb. Îi mângâie părul la spate; la un moment dat, i-a luat o scamă de pe barbă. El o privea afectuos, avea în ochi acea sclipire pasională, şi îi îndepărta uşor cu degetele şuviţele de păr rebele de pe faţă. O sărută senzual; ea închide ochii şi îl trage cu putere, lipindu-l de ea. El îi spune ceva în limba lor ciudată şi ea se preface supărată: încrucişează braţele şi lasă guriţa în jos ca un copil bosumflat. El râde şi îi acoperă chipul cu sărutări. Ea îl iartă repede şi îl priveşte în ochi. Îşi pregăteau cu voluptate preludiul unei scene de iubire plină, furtunoasă. Îşi ghiceau gândurile unul altuia şi deja se aveau, uitând că sunt în metrou, lipiţi de o uşă. Privirile le erau impudice, îşi dezgoleau trupurile cu o singură privire. Se iubeau plini de dorinţă, arzând.
 Le urmăream fiecare gest în geamul metroului, ca să dau senzaţia că privesc în altă parte. Inima-mi bătea spasmodic realizând că toate acele gesturi ne aparţineau. Şi ei se iubeau. Oh, şi cât îi invidiam! Da, pentru că se puteau bucura cu atâta uşurinţă unul de celălalt, cum o făceam şi noi până acum. E ciudat de dureros când pui o barieră între două suflete/trupuri lipite. Sufletele ne sunt încă unite de dragoste, dar apropierea fizică nu mai există. Mâinile mele tânjesc după sărutările tale şi gura mea te doreşte necontenit. Arde înăuntrul meu ceva greu, o nebunie sfâşietoare: e dorul. Nu există sentiment mai chinuitor ca acesta, să fii disperat, să plângi, să tremuri, să suferi… Dar să nu poţi face nimic! De ce? Nu e vina noastră. Pentru ce? Din egoism.
 Se întâmplă uneori să fie luate decizii care ne privesc fără a fi consultaţi sau a se ţine cont de sentimentele implicate, decizii care au repercusiuni grave la nivel moral, dar cărora nu ne putem împotrivi. Şi răbdăm, şi suferim, şi aşteptăm. De ce nu mă pot lipsi de suferinţă dacă ştiu că oricum mă întorc la tine? Pentru că hazardul mi-e mie prieten, un prieten fidel care are grijă să-mi hrănească durerea zilnic.
 Şi totuşi, zâmbesc când îmi amintesc…

Dorință de 8 martie

E 8 martie – Ziua Mondială a Femeii. Mamă, adolescentă, bunică, soție… Toate merită azi atenție, afecțiune și zâmbete într-o doză mai ridicată. Pentru că e ziua noastră, a tuturor!

Mi-am găsit pașii rătăciți de dimineață pe străduțe ce-mi păreau străine, deși le cunoșteam de ani întregi. Imaginile pe care inima mea le stoca uimită mă îndurerau. Băieți, bărbați cu buchete de flori în mâinile înghețate de la frig așteptau bucuria ce va încălzi sufletul persoanei iubite care va primi cu emoție acel simbol al dragostei.

Și eu mi-aș fi dorit ceva pentru mine. Și nu e egoism! Vroiam o îmbrățișare caldă, plină de afecțiune. Să-ți lipești trupul rece de al meu, să mă protejezi de toate. Mi-ai fi dat picătura de culoare ce ar fi fost de ajuns să-mi vopsesc totul în jurul meu, să-mi fac din suflet un curcubeu efemer.

Vroiam câteva clipe în care să plutesc în beatitudinea iubirii, să mă pierd în albul sufletului tău și să mă îmbăt cu aroma gingășiei. Dacă mi-ai fi atins mâna, aș fi putut zbura nestingherită luni întregi, euforică peste lumi pline de primăvară.

Și la ce mi-a servit dacă am visat? Nu mi-am primit mult așteptatul cadou.

Întuneric gol

Sunetul cutremurător al liniștii din jur mă inundă iar inima imi tremură. Mă ridic din pat dar nu simt nimic. E prea întuneric. Mișcarea a fost automată ca un mecanism al unui robot. Rămân în picioare și mă contopesc cu întunericul gol din jurul meu. Suntem amândoi la fel de singuri în imensitatea de negru. Simt că durerea mă copleșește și mă prabușesc în genunchi cu mâinile strânse în jurul meu iar o lacrimă dornică să mă elibereze de suferință se prelinge pe obrazul roz. Îmi ating chipul ce-l simt mai bătrân și parcă degetele mă înțeapă cu atingerea lor ce se vrea a fi suavă. Încă port urmele ultimei tale atingeri delicate cu buzele de catifea când m-ai pupat pe frunte părintește dâdu-mi fiori. Aș vrea ca timpul să-si astearnă plapuma uitării peste amintirile mele ce au devenit chinuitoare însă durerea e vie și mă împiedică să mă ridic din nou. Ai plecat lăsându-mi un zâmbet ce promitea speranță și lacrimi în ochi dar pe care însă ai fost prea orb ca să le vezi. Știam că ai plecat pentru totdeauna dar sufletul meu încă te avea, te visa, spera la tine și pașii tăi grăbiți în întoarcere.. Degeaba! Egoismul și orgoliul tău mi-au ucis fiecare firicel viu de speranță. Florile frumoase de la tine și-au pierdut splendoarea și s-au ofilit la fel ca fericirea ce te primise în sufletul meu. Ți-aș fi dăruit lumea mea, visele, iubirea mea. Dar nu ți-a păsat! Ai preferat să zdrobești totul sub atingerea grea a cuvintelor tale. Cu lacrimi îmi umplu golul lăsat în urma ta dar nu e suficient. Mă dor și mă ustură rănile iar tu nu ești aici să ai grijă de mine și să ștergi totul cu un sărut. Mi-am deschis sufletul în fața ta, mi-am arătat cele mai sincere gânduri, te iubeam… Și tu o știai. Dar totuși, ai luat totul cu tine.

M-ai lăsat întunericului gol  din noapte….

Ce e iubirea?

Ce e iubirea?

Cred că e cea mai dificilă întrebare din câte există. Are legatură iubirea cu sentimentele sau ține doar de reacțiile chimice care se petrec in corp? Până la urmă, și ciocolata îți poate da senzații asemănătoare cu cele pe care le simți atunci când ești îndrăgostit. Și totuși, ce e iubirea?

Cred că fiecare dintre noi poate găsi răspunsul în inima sa, sau privind in ochii celui pe care îl iubește. Atunci când iubești, parcă iti pierzi mințile și observi frumusețea tuturor lucrurilor,  chiar și a celor care înainte îți păreau neînsemnate. Zâmbești oamenilor pe stradă fără motiv, simți că zbori și că toată lumea e a ta. De fapt, iubirea dă sens vieții noastre, ea este cea care creează și iluziile,  visele,  speranțele noastre.  Ce sens avem dacă nu putem spune că am iubit cu adevărat macar o dată în viață? Și totuși, cum poți ști dacă iubești persoana de lângă tine? Are legătură cu fluturașii din stomac? Sau e pur și simplu ceva ce nu poate fi explicat,  ci doar se simte?

Iubirea ar trebui să fie lipsită de egoism. Să iubești fără să ceri nimic în schimb, fără sa astepti nimic, pur și simplu să iubesti. Asta iți poate arăta cât ești de uman.

Cred că iubirea există în fiecare dintre noi,  doar percepția e diferită. Mulți au ajuns să nu mai creadă în ea din cauza unei dezamăgiri, sau a mai multora. Părerea mea e că fiecare sac iși are peticul, și undeva pentru fiecare dintre noi există acel suflet pereche.

Până la urma, iubirea nu are varstă, nici explicație. Ea este cea care te înalță și îți dă viață, dar și cea care îți ia viața și te aruncă în cele mai adânci prăpastii.

Cam asta e iubirea, ea este cea care te inalță, dar și cea care te coboară, e ceva de care nu toată lumea e în stare,  dar oricine are dreptul să încerce.

Iubirea poate fi asemănată cu un joc de cărți,  căci pui în joc totul și joci până la ultima carte ca să câștigi. Iar dacă pierzi, trebuie să îți asumi rolul de învins și să continui să joci, să nu te dai bătut.

În concluzie, să te îndrăgostești nu e atât de greu, dar să rămâi îndrăgostit cere efort…