Metamorfoză

Am dat faliment la fabrica de tristețe și durere.

Mulțumesc, Tina! M-ai învățat să trăiesc pentru mine, deoarece eu sunt cea mai importantă. Niciodată nu am pus preț pe mine, și cine știa asta mai bine decât tine? Mă mulțumeam cu binele celorlalți, chiar dacă asta îmi sacrifica propriile dorințe și nevoi. M-ai învățat să cer mai mult de la viață pentru că ea îmi poate oferi orice. De ce să mă mulțumesc cu puțin când pot mai mult? Din comoditate? Nu are rost. Voi lupta cu mine, cu rutina și sensibilitatea pentru a mă bucura de mai mult. M-ai învățat să spun „NU!” atunci când simt nevoia. Atunci când o persoană ne face o favoare, ea poate fi total dezinteresată, sau nu. Iar când vine momentul în care ți se pretinde ceva, accepți pentru că te simți obligat, nu pentru că ai vrea să o faci din suflet. Era momentul să încetez să fac asta. M-ai învățat să mă văd așa cum sunt: frumoasă, puternică, plină de viață. Las acum deoparte toate defectele din care făceam adevărate drame. A sosit momentul în care mă voi iubi, accepta și prețui! M-ai învățat că pentru o femeie nu există lucruri imposibile deoarece bărbații sunt dependenți de noi. În spatele oricărui bărbat puternic e o femeie care îl susține. M-ai învățat că e necesar să petrec timp cu mine, să mă iubesc și să mă răsfăț, să nu îmi mai amân nevoile pentru dorințele celorlalți. M-ai învățat să fiu egoistă, să mă gândesc o singură dată când îmi doresc ceva, fără gânduri nostalgice referindu-se la consecințe. De ce să accept un lucru care îmi face rău doar din milă pentru celălalt? M-ai învățat să am dorințe la care altădată nici nu îndrăzneam să visez pentru că nu credeam că eu le voi atinge vreodată. M-ai învățat să am grijă de mine.

De azi sunt alta!

Te iubesc.

Am ales:Exit.

Înțelegi, Ioana?

Ai avut dreptate. Nu „Delete”. Asta nu am cum să șterg. Dar „Exit” pot să dau. Și am făcut-o.

Am rămas blocată în fața albului ăsta. Pentru că acum am alb în mine, similar unui alt început. Dar aici nu e vorba de un început, ci de un sfârșit.

Cică atunci când iubești, ești orb. Nu credeam asta. Pentru că nu iubisem. Doar că vine un moment pe care îl tot amâni în care ți se duce vălul de pe ochi și intri într-un zid. Și atunci, în ultima clipă, sângerând, lovit, te chinui să îl distrugi. Dar nu ai cum. Pentru că el deja te-a distrus pe tine.

Și renunț, pentru că nu am altă ieșire. O vreau, dar nu o am.

Perfect- imperfect.

Mai mult imperfect. Mult prea imperfect. Ar fi mai simplu dacă am fi ca niște roboți, fără sentimente complexe. Cică nu există perfecțiune și suntem conștienți de asta. Atunci de o căutăm și totuși, negăm că am face-o? Cred că mi-am dorit prea mult de la tine. Poate ar fi trebuit să mă mulțumesc cu ce era. Asta mă face egoistă? Dar am dreptul să fiu egoistă! Am dreptul de a-mi rezerva ce e mai bun. Pentru că am demnitate, orgoliu și voință.

Tu nu.

Asta a aruncat tot în groapa asta adâncă. Din dragoste pentru cuvinte, aș înșira toată morala pe care ți-am făcut-o. La ce bun? Singurul lucru pe care trebuie să îl vezi e realitatea. Aia cum că trebuie să îți formezi un caracter mai puternic. Nu te fă o stană de piatră, nu renunța. Dar încetează să mai fii un sloi de gheață topit.

Încă nu conștientizez schimbarea. Timpul îmi va arăta multe: ce e, cum e viața cu absența ta. Pentru că începusem să trăiesc în momentul în care mi-ai strâns viața în brațe. Azi, mi-o smulg și plec cu ea de mână. Până acum, îmi era doar amantă. Amanta aia bună, care mă făcea să mă simt ca un stăpân al tuturor lucrurilor bune, mă simțeam ființa superioară pentru că o făceam al dracului de fericită. Acum, obosită, decide să fim doar tovarăși de drum. Vom lega o prietenie strânsă, o voi poseda fără sentimente și nu o voi lăsa să mai plece de lângă mine.

Îmi iau inima și plecăm.