Cert e că lucrurile se schimbă rapid. E suficient un cuvânt ca să îți fie sfâșiat sufletul și așa plăpând.
Mă trage în jos o forță necunoscută mie. Mă vrea, încearcă să mă subjuge. Ce e mai rău…e faptul că parcă nu am nici puterea, nici voința să i mă impotrivesc. Ce e de făcut? Îți cer ajutorul. Pentru că știu că, dacă mă va trage cu el, tu vei veni cu mine. Niciodată nu m-ai lăsat singură. Știu că asta ți-am reproșat acum câteva minute, că sunt singură și trebuie să le înfrunt pe toate pe cont propriu… Dar subconștientul țipă în mine că nu e deloc adevărat, că tu ai fost stâlpul meu de susținere în fiecare zi, la fiecare problemă. Și nu doar atât… Multe dintre ele mi le-ai facut să dispară. Te rog, fă-o și de data asta! Sincer, mă doare să văd că tu ești singurul pe care contez, că prietenii sunt puțini și ca pe familia mea nu pot conta, deoarece tocmai ea e problema. 
Cum se poate una ca asta? E simplu. Există multe tipuri de familii, deși eu nu știu în care mă încadrez pentru că lucrurile oscilează. Nu-mi mai dau seama când a fost bine sau când va fi și mai rău. Acum nu e bine deloc și asta contează mai mult decât orice pentru că asta îmi macină mie sufletul. Sufăr de simplitate în vorbe, dar de complexitate în durere. Se spune că prietenii ți-i alegi, dar familia ți-o dă Dumnezeu. Atunci ce să fac? Să dau vina pe El? Nu primesc nicio soluție. Să cad la pământ? E prea dureros ca să-mi expun inima unei asemenea suferințe. Să încerc să lupt? Dar încerc. Numai că mă lupt cu morile de vânt. Mă lupt cu un bărbat de 42 de ani și o femeie de 38 de ani, unde mai adaugi un puști răsfățat de 15 ani. Eu? Adolescenta colerică, pentru că la 17 ani îmi fac griji pentru nimicuri și vreau ca toate lucrurile să meargă strună. Ce e grav aici? Faptul că îndeplinesc multiple îndatoriri: de mamă, de tată, de menajeră, de bucătăreasă, de iubită, de prietenă, de elevă și etc. De ce? Pentru că „mami” și „tati” nu sunt aici. Sunt departe… Voi fi criticată… că trebuie să am responsabilități, că trebuie să iau viața în piept, că trebuie să învăț să mă descurc… Dar de ce de acum? De ce acum când lucrurile astea au timpul lor? Mă plâng ca un copil și nu mă recunosc.
Cred că ajung la capătul puterilor.
Blondix 