Se spune că omul cât trăiește învață, lucru evident, adevărat. Astăzi am învățat că, independent de voința mea, există lucruri ce periclitează starea euforică a unui suflet. 
Într-o lună de zile, o lună cu adevărat zbuciumată, mi-am denivelat liniștea sufletului. L-am făcut Mi l-au făcut să cadă din fericire în agonie, iar din agonie în euforie.
Am fost de acord, de asemenea, cu afirmația „E prea frumos să fie adevărat!”. Și mi-a fost dovedită și veridicitatea acestor cuvinte. Mi-am purtat bietul suflet din nou pe marginea unei prăpăstii. A fost nevoit aruncat cu bună știință din euforia unei zile primăvăratice în întunericul sumbru al unei noi dezamăgiri. Mi-a fost frică. Dar m-ai ținut în brațe. M-ai înconjurat într-o aură de siguranță, mi-ai dat încredere și putere din inima ta. Mi-am găsit culcuș cald în adâncul ei și nu vreau să mai părăsesc căminul ce mă hrănește necondiționat.
Nu e vina mea, a ta sau a noastră…
Uneori, din dorința excesivă de a ne proteja, oamenii despre care se spune că ne iubesc cel mai mult pe lumea asta, acționează nesăbuit.
Ioana, creața mea, îți dedic postarea aceasta pentru că nimeni nu mă va înțelege mai bine decât tine, dat fiind faptul că și tu ai trecut prin ceva asemănător.
Singura rază de lumină în situația mea e că deciziile nu sunt radicale, cel puțin, nu acum. Dar toate celelalte mici hotărâri au ca scop final, deși neoficial, o nouă linie de finish pentru stropul meu de bucurie. Micuțul meu strop de rouă ce-mi gâdilă inima în fiecare dimineață cu gingășie…
Credeam că voi reuși să înțeleg fiecare om, cel puțin într-o oarecare măsură pentru că asta am făcut întotdeauna: am ascultat.
Dar acum nu pot înțelege. Și nici nu mă pot resemna. Și îmi leg gura cu un mic lacăt, invizibil pentru ceilalți. Tac pentru că ți-am promis. Și o fac pentru tine noi !
Te ador !
Blondix 