Iremediabil îndrăgostită!

Da, sunt mai mult decât îndrăgostită. Adică iubesc. Te iubesc! Pe tine… Pentru că azi buzele mele ți-au răspuns însetate pentru prima dată „Și eu te iubesc!”.

Sunt foarte fericită, atât de fericită încât am senzația că nimeni nu poate fi atât de fericit. În prima zi în care ne-am cunoscut, a plouat. Dumnezeu a vrut ca astăzi, când împlinim două luni, să plouă iar, la fel ca în acea zi. Îți mulțumesc, iubitul meu, că ai făcut o reconstituire frumoasă a acelei zile: mi-ai adus din nou flori, am mers în același loc și ai fost la fel de emoționat… Numai că, de data aceasta, nu ți-a mai fost teamă de nimic. Purtai în suflet doar dorința de a mă face fericită, cum o faci de altfel, în fiecare zi.

Mi-e ciudat să realizez că fericirea se poate exprima atât de greu. E de nedefinit cum două inimi pot bătea în același ritm, cum două suflete se pot simți atât de unite când sunt departe unul de celălalt. Astăzi am fost atât de fericită încât după fiecare sărut al tău, mă opream să respir adânc. Era ceva în mine ce îmi tăia respirația… Era tumultul fericirii tale. Sunt nemăsurabil de fericită doar atunci când simt că și sufletul tău plutește pe același nor.

Doi copii, beți de fericire, sub un cer albastru ce vărsa lacrimi de fericire pentru iubirea lor pură. Îți mulțumesc că îmi dai șansa să fiu atât de fericită! Că, pentru prima dată, nu simt că eu iubesc mai puțin… Simt că, într-adevăr, iubirea înseamnă reciprocitate, nu compromis, înseamnă să faci totul ca celălalt să zâmbească, cum ai făcut tu de nenumărate ori…

Dacă ai putea să citești tot ce înseamnă acel „Te iubesc!” din spatele ochilor mei…

Crimă

Zorii zilei s-au ridicat vioi și cu un zâmbet surprinzător. Erau schimbați, simțeam cum renunțaseră la ceva. Era stratul subțire ce acoperea splendoarea. Era malefic. Am simțit: O uciseseră! Îi sfâșiaseră tot ce avea mai de preț, o izgoniseră rapid, umilind-o. Dar m-am bucurat. Mi-a zâmbit gingaș sufletul odată cu ridicarea cerului iar pieptul mi s-a umplut cu aerul înțepător. El era viu. Și mă contamina. M-am simțit uimitor mai vie, mai fericită, mai frumoasă. Multitudinea de sentimente mă invada, îmi colora ființa și îmi reîmprospăta existența. De ce era fereastra deschisă? Era 7:30, oră destul de neobișnuită pentru a mă trezi. Iarna asta, preferam să lenevesc până aproape de prânz în pat, cuibărită în plapumă, cu gândul departe. Mirosul cald de cafea mă chema. L-am inhalat sceptică dar l-am urmat. M-am bucurat de gustul fierbinte și l-am lăsat să mă încălzească. M-am plimbat desculță pe podeaua rece și m-am cuibărit în mine cu o liniște pe care aproape o uitasem. Valul de amintiri îngropate în adâncuri împletite mi-a reaprins scânteia fericirii. Am ieșit zâmbind în ușă nerăbdătoare să mă bucur de moartea ei. Da! Iarna murise iar bucuria soarelui îmi invada sufletul. Totul era plin de viață! Oamenii mă priveau și le zâmbeam iar ei, îmi răspundeau binevoitori. Am văzut miracolul soarelui înviorător: flori! Flori superbe, tinere ce-mi colorau văzul. Reflectau o frumusețe gingașă. Vroiam să fie cel mai frumos cadou pentru mama. Știu că fericirea ei nu așteaptă o zi specială. Iar sunt curioasă! Abia aștept să o văd fericită…

Întuneric gol

Sunetul cutremurător al liniștii din jur mă inundă iar inima imi tremură. Mă ridic din pat dar nu simt nimic. E prea întuneric. Mișcarea a fost automată ca un mecanism al unui robot. Rămân în picioare și mă contopesc cu întunericul gol din jurul meu. Suntem amândoi la fel de singuri în imensitatea de negru. Simt că durerea mă copleșește și mă prabușesc în genunchi cu mâinile strânse în jurul meu iar o lacrimă dornică să mă elibereze de suferință se prelinge pe obrazul roz. Îmi ating chipul ce-l simt mai bătrân și parcă degetele mă înțeapă cu atingerea lor ce se vrea a fi suavă. Încă port urmele ultimei tale atingeri delicate cu buzele de catifea când m-ai pupat pe frunte părintește dâdu-mi fiori. Aș vrea ca timpul să-si astearnă plapuma uitării peste amintirile mele ce au devenit chinuitoare însă durerea e vie și mă împiedică să mă ridic din nou. Ai plecat lăsându-mi un zâmbet ce promitea speranță și lacrimi în ochi dar pe care însă ai fost prea orb ca să le vezi. Știam că ai plecat pentru totdeauna dar sufletul meu încă te avea, te visa, spera la tine și pașii tăi grăbiți în întoarcere.. Degeaba! Egoismul și orgoliul tău mi-au ucis fiecare firicel viu de speranță. Florile frumoase de la tine și-au pierdut splendoarea și s-au ofilit la fel ca fericirea ce te primise în sufletul meu. Ți-aș fi dăruit lumea mea, visele, iubirea mea. Dar nu ți-a păsat! Ai preferat să zdrobești totul sub atingerea grea a cuvintelor tale. Cu lacrimi îmi umplu golul lăsat în urma ta dar nu e suficient. Mă dor și mă ustură rănile iar tu nu ești aici să ai grijă de mine și să ștergi totul cu un sărut. Mi-am deschis sufletul în fața ta, mi-am arătat cele mai sincere gânduri, te iubeam… Și tu o știai. Dar totuși, ai luat totul cu tine.

M-ai lăsat întunericului gol  din noapte….