„De ce le e teamă? La drept vorbind, mie ar trebui să-mi fie teamă. N-am forță fizică, nu port arme. Bărbații sunt ciudați. Pot să bată, pot să strige, pot să amenințe, dar mor de frica femeii. Poate nu de frica celei cu care se vor căsători, dar întotdeauna există una care să-i sperie și să-i supună tuturor capriciilor sale.
Chiar dacă e propria lor mamă.”
(Paulo Coelho-Unsprezece minute)
Viața lângă tine e ca un montagne-rousse. 
La început, mă simt în siguranță pentru că linia e dreaptă, tu mă ții în brațe și viteza e redusă iar sentimentul de teamă nu e prezent în mod acut. Apoi, linia urcă și din tot trupul mi se ridică o înfiorare plăcută, ce mă zguduie din temelii. Tu țipi de bucurie lângă mine iar sunetul fericirii tale mă îmbată profund. În schimb când linia coboară, frica mă apasă iar brațele tale nu mă ating suficient. Mă seacă neliniștea iar conștiința mi se blochează. Tot ce-mi doresc e să se termine. Însă cursul ei e continuu, deși poate diferit în anumite momente.
Ieri mi-am afirmat, beată de plăcere „Ce bine că e el!”. Dacă m-ai fi întrebat atunci „De ce eu?”, întrebarea mi s-ar fi părut frumoasă ca un zbor de pasăre. Ți-aș fi înșirat mii de motive pentru că atunci linia era dreaptă și îi aveam alături și pe părinții tăi, pentru prima dată în cursa noastră din montagne-rousse. Duioșia lor mi-ar fi îndepărtat teama ca pe niște haine pe care le lași în râu, purtate de cursul apei.
Astăzi, în schimb, m-am întrebat eu „De ce e el?”. Mă adânceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei subterane neregulat într-o grotă. Probabil că sunt nerecunoscătoare. Brațele tale m-au protejat în multe coborâșuri, iar acum când nu mă ajungi, îmi doresc să o poți face și de data asta. Îți e imposibil numai din vina mea, pentru că nu țip că mi-e frică, deși coborârea bruscă îmi înspăimântă sufletul. Aș vrea doar să vezi tu, să mă citești, să treci prin mine cum îți cade nisipul printre degete iar în palmă îți rămân gunoaiele. Să le arunci departe, ca să mă pot scurge prin tine.
Sunt bolnavă. Mi-e prea frică de frica mea.
Se spune că omul cât trăiește învață, lucru evident, adevărat. Astăzi am învățat că, independent de voința mea, există lucruri ce periclitează starea euforică a unui suflet. 
Într-o lună de zile, o lună cu adevărat zbuciumată, mi-am denivelat liniștea sufletului. L-am făcut Mi l-au făcut să cadă din fericire în agonie, iar din agonie în euforie.
Am fost de acord, de asemenea, cu afirmația „E prea frumos să fie adevărat!”. Și mi-a fost dovedită și veridicitatea acestor cuvinte. Mi-am purtat bietul suflet din nou pe marginea unei prăpăstii. A fost nevoit aruncat cu bună știință din euforia unei zile primăvăratice în întunericul sumbru al unei noi dezamăgiri. Mi-a fost frică. Dar m-ai ținut în brațe. M-ai înconjurat într-o aură de siguranță, mi-ai dat încredere și putere din inima ta. Mi-am găsit culcuș cald în adâncul ei și nu vreau să mai părăsesc căminul ce mă hrănește necondiționat.
Nu e vina mea, a ta sau a noastră…
Uneori, din dorința excesivă de a ne proteja, oamenii despre care se spune că ne iubesc cel mai mult pe lumea asta, acționează nesăbuit.
Ioana, creața mea, îți dedic postarea aceasta pentru că nimeni nu mă va înțelege mai bine decât tine, dat fiind faptul că și tu ai trecut prin ceva asemănător.
Singura rază de lumină în situația mea e că deciziile nu sunt radicale, cel puțin, nu acum. Dar toate celelalte mici hotărâri au ca scop final, deși neoficial, o nouă linie de finish pentru stropul meu de bucurie. Micuțul meu strop de rouă ce-mi gâdilă inima în fiecare dimineață cu gingășie…
Credeam că voi reuși să înțeleg fiecare om, cel puțin într-o oarecare măsură pentru că asta am făcut întotdeauna: am ascultat.
Dar acum nu pot înțelege. Și nici nu mă pot resemna. Și îmi leg gura cu un mic lacăt, invizibil pentru ceilalți. Tac pentru că ți-am promis. Și o fac pentru tine noi !
Te ador !
Astăzi, îmi plouă…Și mi-e rece. În suflet. Dar mi-e soare… Și mi-e cald. În inimă.
Sunt o multitudine de sentimente. Mi-e frică. Încep să realizez că viața se scurge repede. Fac multe greșeli și mă dor mai mult decât pe persoanele cărora le greșesc.
De fiecare dată când greșesc, simt că se rupe o bucățică din inima mea și se creează un gol. Acolo, pulsațiile sunt mai puternice și parcă sângele stă să țâșnească. E sentimentul de vinovăție.
În suflet, am un zbucium continuu. E o mică ploaie, care inevitabil și subit, devine o amplă furtună.
În vârtejul ei stau eu, văd în jurul meu cum se învârt sentimentele mele și persoanele care mi-au oferit o bucățică din iubirea lor sau care mi-au arătat că răutatea ustură. Și aș vrea să se oprească. Amețesc și cad. Țip. De frică. Dar nu se oprește. Atunci venele-mi pulsează în mâini cu o forță uimitoare. Aș vrea să iasă, să înceteze. Încep să regret ce am făcut, îmi doresc să dau timpul înapoi. Dar nu pot! Și, ușor, furtuna se domolește. Oamenii trec pe lângă mine fără să mă vadă, revenind cu picioarele pe pământ. Sentimentele se așează în coloane. Le privesc în oglinda sufletului meu înainte de a le reprimi. Parcă aș vrea să fac o selecție. Dar existența-mi cotidiană nu-mi permite. Nu pot avea tot ce-mi doresc.
Furtuna s-a potolit. Dar știu că va veni alta, poate mai puternică. Voi ieși la fel de ușor?!…..
Blondix 