She wants it all.

And she wants it now. But God doesn’t work that way.

Ea: Abia mă mențin la suprafață. Nu-mi cere să și înot, când eu simt că mai am un pic și mă înec.
El: Dar eu voi fi mereu colacul tău de salvare. Nu te voi lăsa niciodată să te îneci.
Apele în care ne scăldăm sunt foarte tulburi. S-a pornit o adevărată furtună și noi suntem chiar în mijlocul ei, suntem înconjurați de rechini care abia așteaptă să ne sfâșie. Doar sudura dintre sufletele noastre nu ne lasă să ne pierdem unul de celălalt.
Mai am două lucruri, atât. Primul e speranța. Acum, nimic nu e cert. E o ceață densă în jurul nostru și noi ne afundăm din ce în ce mai mult în ea. E posibil să ne fi rătăcit. Contează doar că suntem împreună, iar speranța că vom ajunge la mal în cele din urmă ne dă putere să mergem mai departe. Dacă am rămâne țintuiți locului, poate ceața ar dispărea; sau nu. Iar noi nu putem aștepta să se întâmple ceva din senin. Trebuie să luptăm.
Al doilea e iubirea. Iubirea, pentru că doar ea ne ține legați. Datorită ei ne-am înarmat cu atâta curaj. Eu cred în tine, cred în noi. Cred în tine pentru că tu m-ai învățat să nu mă dau bătută. Orice luptă e pierdută dacă renunți. Iar împreună, avem mai multe șanse de câștig. Cred în tine pentru că doar zâmbetul meu te face fericit, iar pe mine doar tu mă poți face să zâmbesc.
Refuz să cred că vom pierde bătălia asta. Nu, pentru că tu nu ești la fel ca toți ceilalți. Știu că e clișeu, dar așa am gândit mereu. Nu ești deosebit. Ești unic; pentru tot ceea ce ai făcut, ce faci și ce vei face; pentru că nu-mi mai poți dezlipi imaginea de viitorul tău.
Am făcut multe promisiuni și nu mi le-am respectat. Dar asta a fost în trecut. Eu nu-ți promit nimic. Nu, vorbele nu-și au rostul. În schimb, faptele mele știi că ți-au arătat tot ce am simțit nevoia să demonstrez. Tu ai zis-o: mai am multe de oferit. Viitorul va fi frumos.
Răbdare, se va termina cu bine.
Ține-mă de mână și împreună vom învinge teama!

Zbucium

Astăzi, îmi plouă…Și mi-e rece. În suflet. Dar mi-e soare… Și mi-e cald. În inimă.

Sunt o multitudine de sentimente. Mi-e frică. Încep să realizez că viața se scurge repede. Fac multe greșeli și mă dor mai mult decât pe persoanele cărora le greșesc.

De fiecare dată când greșesc, simt că se rupe o bucățică din inima mea și se creează un gol. Acolo, pulsațiile sunt mai puternice și parcă sângele stă să țâșnească. E sentimentul de vinovăție.

În suflet, am un zbucium continuu. E o mică ploaie, care inevitabil și subit, devine o amplă furtună.

În vârtejul ei stau eu, văd în jurul meu cum se învârt sentimentele mele și persoanele care mi-au oferit o bucățică din iubirea lor sau care mi-au arătat că răutatea ustură. Și aș vrea să se oprească. Amețesc și cad. Țip. De frică. Dar nu se oprește. Atunci venele-mi pulsează în mâini cu o forță uimitoare. Aș vrea să iasă, să înceteze. Încep să regret ce am făcut, îmi doresc să dau timpul înapoi. Dar nu pot! Și, ușor, furtuna se domolește. Oamenii trec pe lângă mine fără să mă vadă, revenind cu picioarele pe pământ. Sentimentele se așează în coloane. Le privesc în oglinda sufletului meu înainte de a le reprimi. Parcă aș vrea să fac o selecție. Dar existența-mi cotidiană nu-mi permite. Nu pot avea tot ce-mi doresc.

Furtuna s-a potolit. Dar știu că va veni alta, poate mai puternică. Voi ieși la fel de ușor?!…..