Azi mi-am pierdut memoria prezentă. Am derapat în amintiri putrezite, cu stupoarea unui suflet reînviat. Concluziile adunate într-un mănunchi plin de ghimpi mi-au înspăimântat sufletul. Nu fusesem niciodată fericită.
M-am complăcut în situația cotidiană, uitând să alerg după sclipirea magnifică ce avea să-mi resusciteze sufletul. Astăzi, realizez că eram un suflet gol. De ce astăzi? Pentru că până acum nu am avut încredere. Am preferat să-mi instalez pe inimă un scut protector, ferindu-mă astfel și de fericire, și de dezamăgire. Timpul însă m-a crescut. Micile piedici m-au întărit. Iar dezamăgirile de care tot încercasem să mă feresc, m-au găsit, m-au învins și m-au maturizat. 
Nu mai știu exact de ce am decis să-ți abandonez sufletul meu. Am simțit -da, pentru că mă găsesc în centrul sferei sentimentelor- că TU meriți. Și ai meritat. M-ai făcut să uit de „găurile negre” din sufletul meu, umplându-le cu iubirea ta, cu puritatea sufletului tău. M-a acaparat în scurt timp îmbrățișarea sufletului tău cald, ce a topit treptat scutul ce se înfășurase în jurul meu. Nu știu dacă mă gândesc cu nostalgie la tot ce ține de trecutul meu până la tine sau cu regret. Ce-i drept, mi-aș fi dorit să fie altfel. Dar dacă ar fi fost diferit, poate nu aș mai fi avut norocul de a te cunoaște. Și n-aș fi vrut să se întâmple asta. Chiar nu aș fi vrut…
Blondix 