Viața lângă tine e ca un montagne-rousse. 
La început, mă simt în siguranță pentru că linia e dreaptă, tu mă ții în brațe și viteza e redusă iar sentimentul de teamă nu e prezent în mod acut. Apoi, linia urcă și din tot trupul mi se ridică o înfiorare plăcută, ce mă zguduie din temelii. Tu țipi de bucurie lângă mine iar sunetul fericirii tale mă îmbată profund. În schimb când linia coboară, frica mă apasă iar brațele tale nu mă ating suficient. Mă seacă neliniștea iar conștiința mi se blochează. Tot ce-mi doresc e să se termine. Însă cursul ei e continuu, deși poate diferit în anumite momente.
Ieri mi-am afirmat, beată de plăcere „Ce bine că e el!”. Dacă m-ai fi întrebat atunci „De ce eu?”, întrebarea mi s-ar fi părut frumoasă ca un zbor de pasăre. Ți-aș fi înșirat mii de motive pentru că atunci linia era dreaptă și îi aveam alături și pe părinții tăi, pentru prima dată în cursa noastră din montagne-rousse. Duioșia lor mi-ar fi îndepărtat teama ca pe niște haine pe care le lași în râu, purtate de cursul apei.
Astăzi, în schimb, m-am întrebat eu „De ce e el?”. Mă adânceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei subterane neregulat într-o grotă. Probabil că sunt nerecunoscătoare. Brațele tale m-au protejat în multe coborâșuri, iar acum când nu mă ajungi, îmi doresc să o poți face și de data asta. Îți e imposibil numai din vina mea, pentru că nu țip că mi-e frică, deși coborârea bruscă îmi înspăimântă sufletul. Aș vrea doar să vezi tu, să mă citești, să treci prin mine cum îți cade nisipul printre degete iar în palmă îți rămân gunoaiele. Să le arunci departe, ca să mă pot scurge prin tine.
Sunt bolnavă. Mi-e prea frică de frica mea.
Blondix 