Deconectată

Cred că voi încerca mai mult să mă detașez sentimental de tot ce mă înconjoară.

Investesc sentimente în toți cei cu care interacționez. Greșit! De ce? Pentru că eu sunt singura care are de pierdut. Pentru că nu folosesc măști și artificii, în schimb, sunt înșelată de o gamă variată de pensule caracteriale ce le pictează fețele pe care ei și le însușesc.

Nu vreau să am măști, ca ei. Vreau să imi reanalizez fața pe care o am și să o remodelez. Masca mea, singura, pentru societate, va fi a unei minți, nu a unui suflet. Nu trebuie să îmi metamorfozez sufletul în hărți pe care ei le ard cu privirile și le rup în bucăți cu vorbele.

Vreau să îmi desenez propriile linii, iar ei vor fi nevoiți să îmi respecte granițele. Mintea mea le va interzice să pătrundă în spațiul meu propriu și personal.

Îmi rezerv intimitatea, sufletul și inima. Se vor atinge doar de stânca dură a minții mele și se vor răni, așa cum și ei au înfipt cuțite în moliciunea inimii mele.

Nu mă mai plâng și nu o mai compătimesc. E vina ei că nu s-a conectat la creier, că a facut scurtcircuit pe drum și a încetat să mai aibă rațiune. A inspirat sentimente, dar acum va trebui să expire gheață. Va ucide tot ce era topit. Pentru că ei o fac să fie așa.

Pentru că așa vreau eu!

No freedom.

Libertatea e un sentiment, o valoare, ceva ce posedam sau… ce e? M-am gandit mult la asta azi. Daca era un obiect, imi cumparam multa din magazin, chit ca faceam un credit la banca, dar vroiam propriul meu magazin cu libertate de unde sa ma alimentez doar eu. Daca era un sentiment, o aveam de mult mereu langa mine. Sunt indragostita de libertate si ea ma iubeste la randul ei; am fi avut o relatie magnifica, in care amandoua am fi vazut artificii si am fi avut fluturasi in stomac cand ne posedam pe covor; pun pariu ca toata lumea ar fi fost invidioasa pe un asa cuplu, pentru ca am fi stralucit impreuna oriunde am fi mers. Pacat ca nu e. Definitia din DEX nu ma multumeste deloc: LIBERTÁTE ~ăți f. 1) Posibilitate de a acționa, în anumite împrejurări, după propria sa voință sau dorință. 2) Stare a unei persoane cu drepturi depline, care nu este în servitute; stare de independență. 3) Drept consfințit printr-o legislație, printr-o convenție; lipsă a restricțiilor. ~atea presei. 4) mai ales la pl. Mod prea familiar de a se purta; nonconformism. [G.-D. libertății] /<fr. liberté, lat.libertas, ~atis. Da, bun, nu ma gasesc in servitute, dar nu sunt nici libera. Ce inteleg eu prin libertate? De ce am nevoie de ea? Am nevoie de ea ca sa pot iesi cu prietenii mei, cu iubitul meu, etc. Nu suport telefonul care suna la momentul inoportun. Nu suport intrebarea: „Mai stai mult?” desi eu plecasem de o ora de acasa. Cauza e mama. Motivul ei? Teama. Pentru ce? Aici deja nu mai stiu. Nu stiu pentru ca inca nu sunt mama. Dar sunt oameni carora le port de grija si realizez ca totusi nu ma manifest asa. Majoritatea adolescentilor trec prin asemenea perioade si cunosc sentimentul acut de frustrare, de revolta care iti ingaureste sufletul ca un glont bine tras.

Impuscati-ma! Mi-am pus vesta anti-glont. Inima lui o protejeaza pe a mea si ma hranesc din el. Ma alimenteaza si ma injecteaza. Sunt drogata suficient cu el cat sa nu mai simt gloantele voastre. Credeai ca o sa plec capul, straino? Te inseli.

I’ll go straight to where the fuck I want!

E pe sfârșite…

coșmarul.

Niciodată nu mi-a fost mai greu ca acum să spun ce se zbate înăuntrul inimii mele.

În primul rând, ar fi iubirea care și-a făcut culcuș acolo de ceva vreme. A fost cuminte, a rămas neschimbată în imensitate dar e mai puternică, s-a maturizat. Mi-a arătat că e capabilă să îndure multe pentru o singură speranță. O să-ți fie tovarășă bună și de acum înainte, suflet cuminte, pentru că știe că doar în tine găsește liniște și fericire. M-am întrebat de multe ori „Ce e iubirea?” și îi găseam nenumărate definiții. Acum, practicând, n-o mai pot exprima teoretic.

E incredibil câte poate face o simplă conversație. O întâlnire, un sărut, o plimbare, un schimb de priviri… Nici nu apuc să mă dezmeticesc și deja inima îmi bate mai ciudat, dar în sensul acela atât de frumos. În scurt timp, poze, întâlniri cu familia, emoții, declarații, cumpărături împreună, filme, ore întregi… Și multe, multe altele. Știi iubitule, uneori simt nevoia să scriu detaliat o simplă secvență din cotidianul nostru pentru că am senzația că nu mă fac înțeleasă. E foarte ușor să îți dai cu părerea despre sentimente când ești un simplu spectator. În schimb, ca erou, trăirile sunt altfel. (Ciudat e că acum conștientizez… Sunt din nou personajul principal într-un film. Dar știi ce? Filmul ăsta nu e trist, din contră, e poate filmul în care orice femeie ar vrea să joace.)

Apoi, ar fi sentimentul ăla nebunesc ce se rupe din iubire: dorul. Ah, cât de chinuitor poate fi! Am avut momente de disperare, altele în care mă simțeam incapabilă să scot vreun sunet, de parcă aș fi fost moartă. Pe jumătate, eram.

Nu mai vreau să dau dreptate nimănui, să ascult explicații lungi și superficiale despre cum trebuie să iubești „în ziua de azi”, despre cum trebuie să te porți, despre ce trebuie să arăți sau nu. Nu îmi pasă de niciun „trebuie”. Renunț la prejudecățile astea impuse de o societate banală și egoistă, care se simte perfectă, care își crește oamenii făcându-i să se simtă perfecți tocmai pentru că ascultă de ea. Nu, mulțumesc! Îmi iau deciziile în propriile mâini și dau cu ele de pământ sau le înalț așa cum îmi doresc. Și nu sunt deloc revoltată. Dar sunt unică, la fel ca fiecare în parte. Nu știați? Da, fraților, sunteți unici! Și vă obosiți viața întreagă alergând să fiți ca alții. (Am sărit la altceva. Revin.)

Mai am nerăbdarea. Au trecut 5 săptămâni și ceva de când m-ai îmbrățișat ultima dată. Știi, e uimitor să vezi cum un simplu gest ca ăsta spulbera orice frică sau nesiguranță. Mai sunt 4 zile până vei putea face asta iar. Iar inima mea sare ca o minge de ping-pong, total incontrolabilă și neobosită.

Mi-e foarte dor de tine. Ce ești tu, cine ești? Străine, ești jumătate din mine. Jumătate, pentru că eu sunt partea fizică. Cealaltă jumătate, sentimentele, gândirea, toate, da… Sunt ale tale. Ce ești? Un om. Dar nu unul simplu. Nu, un om simplu nu ar putea sta lângă mine. Ai fi plecat de mult țipând speriat ca toți ceilalți. Știi, nu credeam că există oameni ca tine. Și când te-am gasit, nici în tine nu credeam. Am avut nevoie de ceva timp să realizez că ești chiar așa cum pari. Cum ești? Nu spun perfect. Nu, pentru că nu există așa ceva, iar eu nu sunt suficient de naivă cât să cred în asta. Nici măcar cutia de suc din care sorb acum nu e perfectă: are un colț mai rotunjit. Singurul cuvânt care te-ar putea descrie ar fi: amestec. Pentru că ești planșa mea de desen plină de contraste. După fiecare parte albă, urmează una colorată. Mi-e ușor să te desenez. Dar niciodată nu aș putea să te descriu. Sigur ar fi ceva ce aș omite pentru că m-aș repezi să scriu multe, multe și le-aș pierde șirul. Găsesc în tine tot ce mi-am dorit și tot ce uitasem să-mi doresc. Ce mi-am dorit? Un om măcar pe jumătate plin de viață ca mine, și tu uneori mă întreci. Un om care să știe să zâmbească până la urechi când îi dăruiesc zâmbetul meu. Un om care să mă vadă frumoasă la 7 dimineața, deși fizic, arăt ridicol; tu vezi dincolo de exterior. Un om care ar face și cele mai grele sau ridicole lucruri doar ca să-mi fure un zâmbet. Un om care să tremure când mă mângâie și să fie fericit ca un copil când merge cu mine de mână. Un om care să mă prezinte familiei lui încă de pe la început, pentru că deja avea încredere în mine. Un om care să poată să îmi ceară ajutorul, fără să îi fie teamă să își recunoască slăbiciunile. Un om care să mă facă să-mi recunosc, la rândul meu, slăbiciunile, deși mi se părea ceva apocaliptic. Ce uitasem să-mi doresc? Totul.

Mai ai nevoie de cuvinte? Te iubesc.

Cotidian transformat

(Știu că sunt extremistă. Dar dacă nu aș fi, te-aș mai surprinde vreodată cu ceva ?)

Valsăm suav pe melodia iubirii noastre. Nu știam că sunt capabilă să dansez atât de frumos prin viață, alături de tine. Tot ce ating e contaminat de fericire, ajunge în euforie cu un singur degețel. Expir fericire prin fiecare por.

(Nu-mi ajung cuvintele.)

Știi cum e să fii atât de fericit încât să vezi frumos orice lucru în lume? Să simți nevoia să zbori pentru că ai senzația că ai propriile tale aripi? Să-i simți fiecare bătaie a inimii ca și cum ar fi creată special pentru inima ta, ca ele să bată la unison? Să vă zâmbiți radiind pe stradă când vă țineți de mână? Să simți nevoia disperată de a te ține el în brațe de fiecare dată când ai un mic necaz?

Eu… da! Și nu am nevoie de cuvinte, faptele tale mă înalță de parcă aș fi un înger de fiecare dată când mă săruți. Am senzația că toate dorințele mi se împlinesc în tine, mă asaltează frumusețea lor. Îmi invadezi sufletul într-un mod ireversibil, de parcă în fiecare zi ai avea în buzunar un pachețel cu fericire rezervat mie.

(Și ce dacă mai avem și probleme? Le-am depășit cu brio de fiecare dată!)

M-am lăsat prinsă în iubirea ta. Să nu-mi dai drumul nicicând…

Sentimente scăldate în ploaie

Plouă încet, primăvăratic. Îmi scald ochii în splendoarea care stinge pământul lânced, cu lacrimi vesele, reci și dulci. Plouă de parcă fiecare picătură ar deschide o nouă ușă către fericire pentru fiecare. Iubesc ploaia.

Sunetul ei, un suav clipocit, îmi gâdilă auzul cu o melodie tristă, surdă dar optimistă.

Iubesc să simt cum ploaia îmi atinge umerii goi, când picătura rece îmi înfioară trupul cald, prelingându-se încet pe sânul stâng, stingându-se mai apoi pe piept. Se joacă cu pielea mea, mă atinge senzual, citindu-mi gândurile. Trupul meu dorește ploaia, îi dorește glacitatea și tremură plăpând. Sute de picături vin în întâmpinarea dorinței mele, o îmbrățișează călduros, o îndeplinesc. O multitudine de sentimente efemere mi se sparg de țărmurile minții și ale inimii, invadându-mă o bucurie puerilă, inexplicabilă. Mă capturează într-un mod impudic, accelerându-și ritmul, sărutându-mi cu patos fiecare părticică de piele, impregnându-mi arsuri care mă dor într-un mod plăcut. Stupefiant și miraculos…

Iubitul minții și inimii mele, tu ești la fel ca ploaia. Te simt, mă simți cu ardoare și suav, îmi citești gândurile și mă răsfeți cum îmi doresc eu în subconștientul meu. Partea exterioară a degetelor tale catifelate îmi gustă umerii goi și curba dintre aceștia și gât. Mă gâdili cu suavitatea ta și mă faci să tremur ca un copil emoționat. Mă faci să fiu fericită perpetuu, cu o iubire nestăvilită care îmi invadează sufletul, ferecându-l în lumea viselor, unde suntem doar noi. Noi, îmbătați cu fericire, în plenitudinea ei. Noi, în ploaie, uzi și cu suflete de copii naivi. Tu și ploaia! Vă iubesc.

Să nu mă înțelegi, să nu mă întrebi, să nu mă citești. Să rămâi tăcut, cu inima strânsă și mică, tremurând ca atunci când îmi mângâi chipul. Să nu-mi ceri explicații și să nu mă pui să repet. Dar să păstrezi totul în tine, tot ce-ți oferă micuța mea inimă, într-o liniște imuabilă.

Să-mi dăruiești doar bucuria de a rămâne în brațele tale.

P.S. : Îți mulțumesc pentru că tot ce am scris e mai mult decât real, că ai fost lângă mine când citeai foaia pe care mi-am așternut gândurile, citind-o iar și iar. Îți mulțumesc că m-ai sărutat și m-ai îmbrățișat după ce ai citit, că m-ai mângâiat și m-ai ținut în brațe până am adormit. Îți mulțumesc că nu mi-ai spus nimic, că ai păstrat acea mică dovadă a puterii inimii mele în mintea ta și că m-ai lăsat să îți ofer mica mea pagină de suflet. Îți mulțumesc că lângă tine nu mai visez cu ochii deschiși, ci îmi trăiesc fiecare vis sau așteptare. Îți mulțumesc…

Punct. Și de la capăt!

Ai încercat să semeni semințe pe un teren fertil, ce-i drept. Dar seceta le-a distrus.

Abracadabrantă povestioară! Pe albia timpului s-au scurs puține săptămâni, dar eficiente. Ar fi fost un sacrilegiu pentru biata-mi micuță inimă s-o chinui într-un mod perpetuu. Când privesc înapoi, zâmbesc. Totul pare o amintire mult prea îndepărtată. Timpul a fost mai eficace ca niciodată. Mi-a mistuit dureri ce păreau de neînvins. Eram un corp plăpând, căzut într-o grădină de crini. Mutilată, îi transformasem în maci. Ridicând întâmplător privirea, am descoperit ascuns un crin neatins, pur. Era stropul de putere ce devenise din efemer, veșnic și stăruitor. Mi-am lăsat inima covârșită lamentabil de durere într-un început, alt început, înghețat.

Dar a venit primăvara. A răsărit soarele, victorios. Mi-a adus cu el zâmbet, putere și o inimă proaspătă, vie.

Credeam că am depășit etapa naivității. Acum, după încă un eșec, și o nouă speranță, realizez că totul e efemer.  Toate vin și trec toate. De fiecare dată când mă voi îndrăgosti, o voi face cu aceeași stupoare a descoperirii unui sentiment cu totul nou, cuprinzător. Niciodată nu voi iubi de două ori în același fel. Îmi permit să descopăr iubirea ca un copil, să o simt curioasă și neștiutoare. Să mă abandonez total, să fiu fericită apoi să îmi pun punct sentimentelor. Și să o iau de la capăt.

Am mai înțeles, de asemenea, că nimic nu mă poate doborî. Orice durere, oricât ar fi de sfâșietoare, nu-mi distruge speranța. Pentru că am trecut de multe ori prin atâtea, pentru că am iubit și am fost dezamăgită, pentru că de fiecare dată m-am ridicat și am zâmbit, chiar dacă mi se năruiseră lumi întregi de vise.

Nu o să mai spun niciodată „ Nu mai pot ! ” . Pentru că pot. Și încă o dată, mi-am arătat asta. Iar tu! , ultimul meu punct de plecare… Nu te regret. Mi-ai mai dăruit o învățătură. Azi mă cunosc mai bine, mulțumită ție. Dar tu, nu. Nu ai avut prilejul de a vedea tot ce sunt.

Poate că… Altcineva va vedea. De azi, te-am uitat. Îmi dăruiesc gândurile altcuiva.

De la capăt !

She will pass over.

Au rămas doar pozele. Și simple regrete.

Durere? S-a volatilizat.

Zâmbet? Mă bucur din nou de buze roșii, neatinse și seducătoare.

Sentimente? Banale rămășițe.

Tu? ! Capitol închis.

Și explicații… Poate că ar fi prea multe de zis. Gândurile mele întunecate sunt ferecate într-o inimă mai vie ca niciodată. E o inimă sfâșiată, dar fericită.

Pentru că a iubit. Chiar dacă a pierdut, a fost fericită. Știi ce mi-a spus inima mea ieri? Că ar vrea să te urască. Dar încerca doar să se mintă. Nu te va urî pentru că ai dezamăgit-o. Te va păstra într-un loc timid și ascuns, pe care timpul îl va acoperi într-o zi. Până atunci se va înarma cu răbdare. Doar atât, pentru că nu se va schimba niciodată. Când se va îndrăgosti din nou, o va face la fel de naiv și nu-și va putea impune să nu se dăruiască întru-totul. Micuța mea inimă!

Dacă nu ar fi ea atât de naivă, nu aș mai fi cine sunt. Eu, total necunoscută timpului perpetuu, într-un mod pueril, de neatins.

Numește-mă insensibilă pentru că nu știi să mă citești !

Iubire naivă

Ne dădeau o mie de ani împreună, în doi.

Dar am ales drumuri separate amândoi.

Am sufletul fărâmițat în mii de amintiri ce dor.

Îmi doresc să le pot arunca departe, pe-un nor.

Uite-mă din nou aici,

Încercând să-mi repar inima lipind bucățele mici.

Îmi imobilizasei aripile, nu-mi îngăduiai să zbor !

Cum am fi putut rezista ?

Nici glasul tău nu-și avea dulcele sonor.

Îmi spuneai cuvinte dulci, te credeam

Și când aveam impresia că pot zbura, mă prăbușeam.

Mă ridicam ușor dar indiferența ta mă trăgea înapoi.

Credeam că asta înseamnă să iubești…

Trebuia să-mi dau seama! Dar știi ce se spune:

Când iubești, ești orb! Inima orbește ca prin minune…

Crimă

Zorii zilei s-au ridicat vioi și cu un zâmbet surprinzător. Erau schimbați, simțeam cum renunțaseră la ceva. Era stratul subțire ce acoperea splendoarea. Era malefic. Am simțit: O uciseseră! Îi sfâșiaseră tot ce avea mai de preț, o izgoniseră rapid, umilind-o. Dar m-am bucurat. Mi-a zâmbit gingaș sufletul odată cu ridicarea cerului iar pieptul mi s-a umplut cu aerul înțepător. El era viu. Și mă contamina. M-am simțit uimitor mai vie, mai fericită, mai frumoasă. Multitudinea de sentimente mă invada, îmi colora ființa și îmi reîmprospăta existența. De ce era fereastra deschisă? Era 7:30, oră destul de neobișnuită pentru a mă trezi. Iarna asta, preferam să lenevesc până aproape de prânz în pat, cuibărită în plapumă, cu gândul departe. Mirosul cald de cafea mă chema. L-am inhalat sceptică dar l-am urmat. M-am bucurat de gustul fierbinte și l-am lăsat să mă încălzească. M-am plimbat desculță pe podeaua rece și m-am cuibărit în mine cu o liniște pe care aproape o uitasem. Valul de amintiri îngropate în adâncuri împletite mi-a reaprins scânteia fericirii. Am ieșit zâmbind în ușă nerăbdătoare să mă bucur de moartea ei. Da! Iarna murise iar bucuria soarelui îmi invada sufletul. Totul era plin de viață! Oamenii mă priveau și le zâmbeam iar ei, îmi răspundeau binevoitori. Am văzut miracolul soarelui înviorător: flori! Flori superbe, tinere ce-mi colorau văzul. Reflectau o frumusețe gingașă. Vroiam să fie cel mai frumos cadou pentru mama. Știu că fericirea ei nu așteaptă o zi specială. Iar sunt curioasă! Abia aștept să o văd fericită…

Inimă de hârtie

14 decembrie 2009;  20:56

Credeam că iubirea mea e diferită de a celorlalți, atât în profunzime, cât si în intensitate. Credeam că iubirea mea poate darâma cetăți și ziduri clădite pe trăiri înrădăcinate adânc în inimi înfometate, dar mă înșelam. Nesiguranța își poate găsi loc prin orice scorbură din zid, și așa, în timp, îi slăbește rezistența, surpându-l. Știu că unde a fost odată foc, rămâne negura din cenușă, unde am clădit ceva, rămn ruinele pătate cu reziduuri de amintiri și un gust amar în cerul gurii. Aceste viziuni care adăpostesc tainic minciuni, lacrimi sau regrete sunt precum săruturile tale care-mi rămân impregnate pe piele. De câte ori pășesc stângace pe cărări imorale, de atâtea ori ma arde pielea peste care a trecut  sărutul tau.

Sunt plină de arsuri și cicatrici.

Ce e iubirea?

Ce e iubirea?

Cred că e cea mai dificilă întrebare din câte există. Are legatură iubirea cu sentimentele sau ține doar de reacțiile chimice care se petrec in corp? Până la urmă, și ciocolata îți poate da senzații asemănătoare cu cele pe care le simți atunci când ești îndrăgostit. Și totuși, ce e iubirea?

Cred că fiecare dintre noi poate găsi răspunsul în inima sa, sau privind in ochii celui pe care îl iubește. Atunci când iubești, parcă iti pierzi mințile și observi frumusețea tuturor lucrurilor,  chiar și a celor care înainte îți păreau neînsemnate. Zâmbești oamenilor pe stradă fără motiv, simți că zbori și că toată lumea e a ta. De fapt, iubirea dă sens vieții noastre, ea este cea care creează și iluziile,  visele,  speranțele noastre.  Ce sens avem dacă nu putem spune că am iubit cu adevărat macar o dată în viață? Și totuși, cum poți ști dacă iubești persoana de lângă tine? Are legătură cu fluturașii din stomac? Sau e pur și simplu ceva ce nu poate fi explicat,  ci doar se simte?

Iubirea ar trebui să fie lipsită de egoism. Să iubești fără să ceri nimic în schimb, fără sa astepti nimic, pur și simplu să iubesti. Asta iți poate arăta cât ești de uman.

Cred că iubirea există în fiecare dintre noi,  doar percepția e diferită. Mulți au ajuns să nu mai creadă în ea din cauza unei dezamăgiri, sau a mai multora. Părerea mea e că fiecare sac iși are peticul, și undeva pentru fiecare dintre noi există acel suflet pereche.

Până la urma, iubirea nu are varstă, nici explicație. Ea este cea care te înalță și îți dă viață, dar și cea care îți ia viața și te aruncă în cele mai adânci prăpastii.

Cam asta e iubirea, ea este cea care te inalță, dar și cea care te coboară, e ceva de care nu toată lumea e în stare,  dar oricine are dreptul să încerce.

Iubirea poate fi asemănată cu un joc de cărți,  căci pui în joc totul și joci până la ultima carte ca să câștigi. Iar dacă pierzi, trebuie să îți asumi rolul de învins și să continui să joci, să nu te dai bătut.

În concluzie, să te îndrăgostești nu e atât de greu, dar să rămâi îndrăgostit cere efort…