Fragment de inimă

Jurnal

El nu e decât ecoul surd al tăcerii mele și poartă esența tristeții mele.

8 octombrie 2009; 20:03

Teoria relativității gândurilor

Gândurile mele sunt ușoare ca fulgul și grele ca piatra. Timpul le stabilește materia de proveniență, timpul le stabilește relativitatea. Când îmi sunt grele gândurile,îmi apasă oasele, aproape sfărâmându-le și îmi contorsionează mușchii, iar corpul mi-e străbătut de un fulger de durere iminent fiecărei părți nevătămate. Atunci le spun că mă dor gândurile, că mi-s grele și că m-apasă. Dar ei nu mă înțeleg… Gândurile mele seamănă cu picturile lui Salvador Dali. La început, n-au picioare, doar se lipesc de lobii proeminenți ai creierului asemeni ceasurilor curgătoare. Atunci se cheamă gânduri rele. Când gravitația le fură din greutate, gândurile mele se ridică prinzând picioare. Pe masură ce devin ușoare, cele două picioare se lungesc până se desprind iremediabil de rădăcină și se transformă-n fulgi de nea. Pe lobii creierului meu zac pietre și fulgi de nea topiți de propria căldură.

10 octombrie 2009, 12:45

Te-am văzut pe stradă azi-noapte. Alergam spre tine, dar părea că fiecare pas, oricât de grăbit ar fi fost, mă îndepărta de umbra ta. Cu cât dorința se întețea, cu atât te vedeam pierzându-te de mine. Nu erai tu… Era doar dorința iluzorie de a te ajunge. Tot pe tine te caut pretutindeni, dar pare că orizontul se largește, iar pupilele mi se contractă pe măsură ce mă apropii… Simt că trebuie să umplu cu ceva abisul crăpat între țărmurile minții căci unde ai fost tu odată, n-a rămas decât praful zilelor care au trecut fără tine. E un loc întunecat de nori, locul în care cresc florile de mucegai ale lui Tudor Arghezi și ploile reci de toamnă, e un fel de carceră în propria ființă, e locul din tine în care nu-ți dorești să ajungi niciodată…