Se amăgea.

Soarele deja auriu îmi chema sufletul nerăbdător să-l absoarbă. A fost cel mai proaspăt aer pe care l-am simțit în plămâni. M-a învăluit o dorință nebunească să alerg, să simt parfumuri uitate de inima mea. Bătăile din pieptul meu cereau disperate să inhaleze ceea ce părea un miraj uitat într-o junglă virgină a sufletului meu.

Privirea-mi emoționată săruta acum pământul pe care pașii tăi îl mângâiaseră, iar umbra-mi zburdalnică atingea fiecare strop de amintire. Le păstrasem pe toate într-un colier ce-mi înnobila sufletul. Datorită lor, esența fericirii, mă simțeam ca o fugară. Încă dețineam euforia pe care ți-o furasem în 2 zile reci de iarnă. Imaginea mea din vitrină mi-a dăruit un zâmbet infantil.

Subit, o rafală de vânt mistuitoare mi-a înghețat trupul. M-a lovit de realitate. Totul era doar o amintire: pașii, euforia, îmbrățișările. Colierul de pe suflet brusc s-a rupt, împrăștiindu-se în bobițe mici de durere ce-mi înțepau inima cu veninul lor.

Mi-aș fi dorit ca inima mea să fi fost atunci de fier, să nu o ardă durerea. Dar nu putea. Trebuia să plătească cu lacrimi de foc pentru fiecare clipă de fericire care o drogase.

Pentru un moment, uitase că de fapt plutea într-o baltă de sânge îndurerat, nu pe un nor de fericire.