S-a oprit pe bancă. Lumea, care oricum ei îi părea o umbră, o privea ciudat. Pentru că ningea și era foarte frig.Frigul ei îi făcea bine, îi amortiza durerea și nu-i mai dădea șansa de a se extinde, deși chiar se îndoia că orizonturile acelui sentiment care îi sfâșiau rămășițele de inimă ar putea să o rănească mai adânc de atât.
Purta o geantă albă, colorată frumos. Avea, ca de obicei, în ea agenda neagră, pixul albastru, telefonul și sticla de Prigat din care acum sorbea regulat, în scârbă. Nimic nu mai avea gust bun pentru gura ei. Exista tot timpul un amar dureros în cerul gurii ei ce pornea direct din inima-i plăpândă și o hrănea neîncetat, învenind-o. Dar ea accepta liniștită. Nu era vina ei și nici nu se obosea să schimbe situația. Nu mai avea putere.
Era nemachiată, la fel de pură ca prima zi de primăvară. Dar mai palidă chiar și decât atunci când era bolnavă. Ochii ei albaștri sclipeau înduioșător, înecați în lacrimi cristaline ce i se rostogoleau pe obrajii de catifea roz. Ar fi dat orice să nu fie încătușată de acele sentimente. Părul ei se împărțea acum în șuvițe aurii, răvășite pe chipu-i trist, dar totuși blând. Era un trup șters, lipsit de vitalitate. Întâmplător ( sau nu ) îmbrăcată în negru, expira tristețe prin fiecare por. Purta doliu. Fericirea era moartă pentru ochii ei în acea zi, la fel și visele, optimismul ei. Se stingea pe dinăuntru. Urma să se decoloreze.
Își pierduse voința de a mai zâmbi. Sau de a se preface fericită.
Blondix 