Tag Archives: perfect

Am ales:Exit.

Posted on

Înțelegi, Ioana?

Ai avut dreptate. Nu „Delete”. Asta nu am cum să șterg. Dar „Exit” pot să dau. Și am făcut-o.

Am rămas blocată în fața albului ăsta. Pentru că acum am alb în mine, similar unui alt început. Dar aici nu e vorba de un început, ci de un sfârșit.

Cică atunci când iubești, ești orb. Nu credeam asta. Pentru că nu iubisem. Doar că vine un moment pe care îl tot amâni în care ți se duce vălul de pe ochi și intri într-un zid. Și atunci, în ultima clipă, sângerând, lovit, te chinui să îl distrugi. Dar nu ai cum. Pentru că el deja te-a distrus pe tine.

Și renunț, pentru că nu am altă ieșire. O vreau, dar nu o am.

Perfect- imperfect.

Mai mult imperfect. Mult prea imperfect. Ar fi mai simplu dacă am fi ca niște roboți, fără sentimente complexe. Cică nu există perfecțiune și suntem conștienți de asta. Atunci de o căutăm și totuși, negăm că am face-o? Cred că mi-am dorit prea mult de la tine. Poate ar fi trebuit să mă mulțumesc cu ce era. Asta mă face egoistă? Dar am dreptul să fiu egoistă! Am dreptul de a-mi rezerva ce e mai bun. Pentru că am demnitate, orgoliu și voință.

Tu nu.

Asta a aruncat tot în groapa asta adâncă. Din dragoste pentru cuvinte, aș înșira toată morala pe care ți-am făcut-o. La ce bun? Singurul lucru pe care trebuie să îl vezi e realitatea. Aia cum că trebuie să îți formezi un caracter mai puternic. Nu te fă o stană de piatră, nu renunța. Dar încetează să mai fii un sloi de gheață topit.

Încă nu conștientizez schimbarea. Timpul îmi va arăta multe: ce e, cum e viața cu absența ta. Pentru că începusem să trăiesc în momentul în care mi-ai strâns viața în brațe. Azi, mi-o smulg și plec cu ea de mână. Până acum, îmi era doar amantă. Amanta aia bună, care mă făcea să mă simt ca un stăpân al tuturor lucrurilor bune, mă simțeam ființa superioară pentru că o făceam al dracului de fericită. Acum, obosită, decide să fim doar tovarăși de drum. Vom lega o prietenie strânsă, o voi poseda fără sentimente și nu o voi lăsa să mai plece de lângă mine.

Îmi iau inima și plecăm.

E pe sfârșite…

Posted on
coșmarul.
Niciodată nu mi-a fost mai greu ca acum să spun ce se zbate înăuntrul inimii mele.
În primul rând, ar fi iubirea care și-a făcut culcuș acolo de ceva vreme. A fost cuminte, a rămas neschimbată în imensitate dar e mai puternică, s-a maturizat. Mi-a arătat că e capabilă să îndure multe pentru o singură speranță. O să-ți fie tovarășă bună și de acum înainte, suflet cuminte, pentru că știe că doar în tine găsește liniște și fericire. M-am întrebat de multe ori „Ce e iubirea?” și îi găseam nenumărate definiții. Acum, practicând, n-o mai pot exprima teoretic.
E incredibil câte poate face o simplă conversație. O întâlnire, un sărut, o plimbare, un schimb de priviri… Nici nu apuc să mă dezmeticesc și deja inima îmi bate mai ciudat, dar în sensul acela atât de frumos. În scurt timp, poze, întâlniri cu familia, emoții, declarații, cumpărături împreună, filme, ore întregi… Și multe, multe altele. Știi iubitule, uneori simt nevoia să scriu detaliat o simplă secvență din cotidianul nostru pentru că am senzația că nu mă fac înțeleasă. E foarte ușor să îți dai cu părerea despre sentimente când ești un simplu spectator. În schimb, ca erou, trăirile sunt altfel. (Ciudat e că acum conștientizez… Sunt din nou personajul principal într-un film. Dar știi ce? Filmul ăsta nu e trist, din contră, e poate filmul în care orice femeie ar vrea să joace.)
Apoi, ar fi sentimentul ăla nebunesc ce se rupe din iubire: dorul. Ah, cât de chinuitor poate fi! Am avut momente de disperare, altele în care mă simțeam incapabilă să scot vreun sunet, de parcă aș fi fost moartă. Pe jumătate, eram.
Nu mai vreau să dau dreptate nimănui, să ascult explicații lungi și superficiale despre cum trebuie să iubești „în ziua de azi”, despre cum trebuie să te porți, despre ce trebuie să arăți sau nu. Nu îmi pasă de niciun „trebuie”. Renunț la prejudecățile astea impuse de o societate banală și egoistă, care se simte perfectă, care își crește oamenii făcându-i să se simtă perfecți tocmai pentru că ascultă de ea. Nu, mulțumesc! Îmi iau deciziile în propriile mâini și dau cu ele de pământ sau le înalț așa cum îmi doresc. Și nu sunt deloc revoltată. Dar sunt unică, la fel ca fiecare în parte. Nu știați? Da, fraților, sunteți unici! Și vă obosiți viața întreagă alergând să fiți ca alții. (Am sărit la altceva. Revin.)
Mai am nerăbdarea. Au trecut 5 săptămâni și ceva de când m-ai îmbrățișat ultima dată. Știi, e uimitor să vezi cum un simplu gest ca ăsta spulbera orice frică sau nesiguranță. Mai sunt 4 zile până vei putea face asta iar. Iar inima mea sare ca o minge de ping-pong, total incontrolabilă și neobosită.
Mi-e foarte dor de tine. Ce ești tu, cine ești? Străine, ești jumătate din mine. Jumătate, pentru că eu sunt partea fizică. Cealaltă jumătate, sentimentele, gândirea, toate, da… Sunt ale tale. Ce ești? Un om. Dar nu unul simplu. Nu, un om simplu nu ar putea sta lângă mine. Ai fi plecat de mult țipând speriat ca toți ceilalți. Știi, nu credeam că există oameni ca tine. Și când te-am gasit, nici în tine nu credeam. Am avut nevoie de ceva timp să realizez că ești chiar așa cum pari. Cum ești? Nu spun perfect. Nu, pentru că nu există așa ceva, iar eu nu sunt suficient de naivă cât să cred în asta. Nici măcar cutia de suc din care sorb acum nu e perfectă: are un colț mai rotunjit. Singurul cuvânt care te-ar putea descrie ar fi: amestec. Pentru că ești planșa mea de desen plină de contraste. După fiecare parte albă, urmează una colorată. Mi-e ușor să te desenez. Dar niciodată nu aș putea să te descriu. Sigur ar fi ceva ce aș omite pentru că m-aș repezi să scriu multe, multe și le-aș pierde șirul. Găsesc în tine tot ce mi-am dorit și tot ce uitasem să-mi doresc. Ce mi-am dorit? Un om măcar pe jumătate plin de viață ca mine, și tu uneori mă întreci. Un om care să știe să zâmbească până la urechi când îi dăruiesc zâmbetul meu. Un om care să mă vadă frumoasă la 7 dimineața, deși fizic, arăt ridicol; tu vezi dincolo de exterior. Un om care ar face și cele mai grele sau ridicole lucruri doar ca să-mi fure un zâmbet. Un om care să tremure când mă mângâie și să fie fericit ca un copil când merge cu mine de mână. Un om care să mă prezinte familiei lui încă de pe la început, pentru că deja avea încredere în mine. Un om care să poată să îmi ceară ajutorul, fără să îi fie teamă să își recunoască slăbiciunile. Un om care să mă facă să-mi recunosc, la rândul meu, slăbiciunile, deși mi se părea ceva apocaliptic. Ce uitasem să-mi doresc? Totul.
Mai ai nevoie de cuvinte? Te iubesc.

Generic de final

Posted on
Ce film… Nu pot folosi un singur cuvânt să-l descriu. Nu poate fi „frumos” , „bun” sau „trist” . Pentru că e un amestec din toate. Am filmat tot felul de secvențe. Cât de imprevizibil erai, cum mă făceai să râd când plângeam, să plâng de fericire, să țip de furie… Nici genul  nu i-l pot deduce. Nu e o dramă, nu e nici un film cu happy-ending. Pentru că nu e deloc un happy-end!! Dacă regret?! Nu pot să-ți răspund acum. Nu am terminat de derulat ultima rolă de film. Atunci când voi revedea filmul nostru, voi trage o concluzie. Până atunci, lasă-mă să mă pierd în ceață. A costat mult filmul ăsta, să știi. În niciun altul nu am investit atât: sentimente, iluzii, încredere, vise… Dacă nu o să aibe succes, pierd mult. Nici nu prea am încredere pentru că e un film complicat. Cine o să-l înțeleagă? Încearcă tu să vorbești despre filmul nostru. Ce o să le spui? Aaaa, păăăăăăi…. A avut un început amuzant, s-a transformat frumos, s-a culminat cu câteva momente minunate și apoi… Apoi ce? Păi apoi, STOP! Stop cadru că nu mai avem personaje. Așa, deodată!  Să schimbăm personajele? Nu, niciodată! Nicio altă „ea” nu va fi mai potrivită pentru EL, iar EA nu ar accepta un alt „el”. Și atunci, ce facem? Mda, lăsăm finalul așa. Prost și brusc! Cred că sunt un producător incapabil! M-am pus tot pe mine personaj principal. Dacă nu o făceam, poate nu se mai termina așa filmul ăsta. Dar nici nu ar fi fost la fel de complex, nu? Câtă confuzie! Dacă nici tu nu mai înțelegi… Sunt sigură că vrei să auzi șiruri lungi de explicații: „de ce?” , „pentru ce?” , „cum ” și etc, și etc! N-o s-o fac! De ce?! Pur și simplu, nu pot! Am secat. Eu și explicațiile mele. Consideră-le moarte. Uită de filmul ăsta. Da, chiar și tu! Îmi doresc să uiți de el și să te întorci la viața ta dinainte de prima filmare, înainte de primele replici pe scena iubirii noastre. Fă-ți viitorul și caută-ți altă slujbă pentru că aici ai dat greș! Amandoi am dat greș. Nu suntem făcuți pentru asta! Poate voi mai încerca cândva să fiu personajul principal al altui film. Dar n-o s-o fac prea curând. Nu, am nevoie de timp. Mult timp!

P.S. :  Mai știi ce mi-ai zis odată? „Am greșit gramatical intenționat! Pentru că lucrurile perfecte sunt ireale, iar ceea ce simt nu e ireal!” Acum, eu îți greșesc, dar nu gramatical, pentru că NU există lucruri perfecte, pentru că eu NU sunt perfectă, pentru că noi NU am fost perfecți, și NICI sentimentele noastre…Și filmul ăsta e prost făcut! Nu, nu. Are un sfârșit prost. Îmi pare rău !


Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe