Iremediabil îndrăgostită!

Da, sunt mai mult decât îndrăgostită. Adică iubesc. Te iubesc! Pe tine… Pentru că azi buzele mele ți-au răspuns însetate pentru prima dată „Și eu te iubesc!”.

Sunt foarte fericită, atât de fericită încât am senzația că nimeni nu poate fi atât de fericit. În prima zi în care ne-am cunoscut, a plouat. Dumnezeu a vrut ca astăzi, când împlinim două luni, să plouă iar, la fel ca în acea zi. Îți mulțumesc, iubitul meu, că ai făcut o reconstituire frumoasă a acelei zile: mi-ai adus din nou flori, am mers în același loc și ai fost la fel de emoționat… Numai că, de data aceasta, nu ți-a mai fost teamă de nimic. Purtai în suflet doar dorința de a mă face fericită, cum o faci de altfel, în fiecare zi.

Mi-e ciudat să realizez că fericirea se poate exprima atât de greu. E de nedefinit cum două inimi pot bătea în același ritm, cum două suflete se pot simți atât de unite când sunt departe unul de celălalt. Astăzi am fost atât de fericită încât după fiecare sărut al tău, mă opream să respir adânc. Era ceva în mine ce îmi tăia respirația… Era tumultul fericirii tale. Sunt nemăsurabil de fericită doar atunci când simt că și sufletul tău plutește pe același nor.

Doi copii, beți de fericire, sub un cer albastru ce vărsa lacrimi de fericire pentru iubirea lor pură. Îți mulțumesc că îmi dai șansa să fiu atât de fericită! Că, pentru prima dată, nu simt că eu iubesc mai puțin… Simt că, într-adevăr, iubirea înseamnă reciprocitate, nu compromis, înseamnă să faci totul ca celălalt să zâmbească, cum ai făcut tu de nenumărate ori…

Dacă ai putea să citești tot ce înseamnă acel „Te iubesc!” din spatele ochilor mei…

Sentimente scăldate în ploaie

Plouă încet, primăvăratic. Îmi scald ochii în splendoarea care stinge pământul lânced, cu lacrimi vesele, reci și dulci. Plouă de parcă fiecare picătură ar deschide o nouă ușă către fericire pentru fiecare. Iubesc ploaia.

Sunetul ei, un suav clipocit, îmi gâdilă auzul cu o melodie tristă, surdă dar optimistă.

Iubesc să simt cum ploaia îmi atinge umerii goi, când picătura rece îmi înfioară trupul cald, prelingându-se încet pe sânul stâng, stingându-se mai apoi pe piept. Se joacă cu pielea mea, mă atinge senzual, citindu-mi gândurile. Trupul meu dorește ploaia, îi dorește glacitatea și tremură plăpând. Sute de picături vin în întâmpinarea dorinței mele, o îmbrățișează călduros, o îndeplinesc. O multitudine de sentimente efemere mi se sparg de țărmurile minții și ale inimii, invadându-mă o bucurie puerilă, inexplicabilă. Mă capturează într-un mod impudic, accelerându-și ritmul, sărutându-mi cu patos fiecare părticică de piele, impregnându-mi arsuri care mă dor într-un mod plăcut. Stupefiant și miraculos…

Iubitul minții și inimii mele, tu ești la fel ca ploaia. Te simt, mă simți cu ardoare și suav, îmi citești gândurile și mă răsfeți cum îmi doresc eu în subconștientul meu. Partea exterioară a degetelor tale catifelate îmi gustă umerii goi și curba dintre aceștia și gât. Mă gâdili cu suavitatea ta și mă faci să tremur ca un copil emoționat. Mă faci să fiu fericită perpetuu, cu o iubire nestăvilită care îmi invadează sufletul, ferecându-l în lumea viselor, unde suntem doar noi. Noi, îmbătați cu fericire, în plenitudinea ei. Noi, în ploaie, uzi și cu suflete de copii naivi. Tu și ploaia! Vă iubesc.

Să nu mă înțelegi, să nu mă întrebi, să nu mă citești. Să rămâi tăcut, cu inima strânsă și mică, tremurând ca atunci când îmi mângâi chipul. Să nu-mi ceri explicații și să nu mă pui să repet. Dar să păstrezi totul în tine, tot ce-ți oferă micuța mea inimă, într-o liniște imuabilă.

Să-mi dăruiești doar bucuria de a rămâne în brațele tale.

P.S. : Îți mulțumesc pentru că tot ce am scris e mai mult decât real, că ai fost lângă mine când citeai foaia pe care mi-am așternut gândurile, citind-o iar și iar. Îți mulțumesc că m-ai sărutat și m-ai îmbrățișat după ce ai citit, că m-ai mângâiat și m-ai ținut în brațe până am adormit. Îți mulțumesc că nu mi-ai spus nimic, că ai păstrat acea mică dovadă a puterii inimii mele în mintea ta și că m-ai lăsat să îți ofer mica mea pagină de suflet. Îți mulțumesc că lângă tine nu mai visez cu ochii deschiși, ci îmi trăiesc fiecare vis sau așteptare. Îți mulțumesc…

Zbucium

Astăzi, îmi plouă…Și mi-e rece. În suflet. Dar mi-e soare… Și mi-e cald. În inimă.

Sunt o multitudine de sentimente. Mi-e frică. Încep să realizez că viața se scurge repede. Fac multe greșeli și mă dor mai mult decât pe persoanele cărora le greșesc.

De fiecare dată când greșesc, simt că se rupe o bucățică din inima mea și se creează un gol. Acolo, pulsațiile sunt mai puternice și parcă sângele stă să țâșnească. E sentimentul de vinovăție.

În suflet, am un zbucium continuu. E o mică ploaie, care inevitabil și subit, devine o amplă furtună.

În vârtejul ei stau eu, văd în jurul meu cum se învârt sentimentele mele și persoanele care mi-au oferit o bucățică din iubirea lor sau care mi-au arătat că răutatea ustură. Și aș vrea să se oprească. Amețesc și cad. Țip. De frică. Dar nu se oprește. Atunci venele-mi pulsează în mâini cu o forță uimitoare. Aș vrea să iasă, să înceteze. Încep să regret ce am făcut, îmi doresc să dau timpul înapoi. Dar nu pot! Și, ușor, furtuna se domolește. Oamenii trec pe lângă mine fără să mă vadă, revenind cu picioarele pe pământ. Sentimentele se așează în coloane. Le privesc în oglinda sufletului meu înainte de a le reprimi. Parcă aș vrea să fac o selecție. Dar existența-mi cotidiană nu-mi permite. Nu pot avea tot ce-mi doresc.

Furtuna s-a potolit. Dar știu că va veni alta, poate mai puternică. Voi ieși la fel de ușor?!…..

REamintire…

E atât de dimineață…

Razele bolnave de soare abia se întrezăresc. Mă ridic din pat cu gesturi de muribund deși dormisem mult.  O rutină.  Mă duc la baie, învăț apoi îmi verific e-mail-urile. O rutină. Merg la școală, mă întorc câteva ore mai tarziu, deschid pagini de internet și vorbesc la telefon. Din nou, o rutină. Și viața ta e la fel, nu? Totul e atât de normal și de banal.

Ai făcut ceva special astăzi?! NU, știu! Eh bine, nici eu. Ai mângâiat pe cineva sau ai zis un „te iubesc” ? Ciudat, nici eu! În schimb, am vorbit la telefon, am stat pe internet și am ascultat muzică pe M TV. Și tu, nu-i așa?! Vai, mi-am găsit sufletul pereche!! De fapt… sufletele. Pentru că toți suntem aproximativ la fel.Da, fiecare om e unic și nu există doi oameni la fel pe Terra, nici măcar gemenii dar… Priviți-vă superficiala existență! Nu seamănă cu a lui, a ei, a lor?! Ba da!! De ce?! Vă spun eu… Pentru că ne-am lăsat absorbiți în jocul ăsta murdar al tehnologiei…

Până acum câțiva ani, cu toții se bucurau de mersul lent al unor fire de păpădie în bătaia lentă a vântului. Acum, nu le mai observă aproape nimeni…. Ne bucura ploaia pentru că știam că după, apare frumusețea sublimă a curcubeului. Astăzi, ne deprimă. Alergăm după fluturi multicolori ca să observăm gingașia aripilor. Astăzi, ne amintim de ei doar pentru proiecte biologice. Emoția unei mici bucurii a devenit invizibilă pentru oameni, ei fiind capturați în cotidian și uitând de cea mai importantă parte a vieții: SENTIMENTELE! Ne târâm prin viață, alergăm după plăceri materiale și evoluții în societate, uitând de adevăratele comori ale vieții. Am devenit reci și goi…Am uitat să iubim.

Eu vreau să-mi reamintesc….Tu?!……

Sentiment iluzoriu

E vară și seară. Te zăresc pe bancă și începe să plouă. Mă îndrept cu pași grăbiți spre tine iar fâșia de stradă mi se pare deja prea lungă. Într-un final, ajung lângă tine. Mă privești uimit, îmi simți parfumul și îl inhalezi înfometat ca pe drogul tău preferat . Îmi întinzi mâna.. O ating cu inima tremurândă de dorința de a te avea în brațe.Și sar la pieptul tău. Îți place și mă strângi mai tare. Mă cuibăresc lângă inima ta, cât mai aproape, aș vrea să te simt atât de lipit de mine, până în străfundul coastelor mele. Mă mângâi cu răsuflarea tăiată pe frunte și te simt atât de „al meu” încât mă uimesc chiar și pe mine. Mă retrag subtil și îmi ridic privirea spre ochii tăi calzi. Mă privești cercetător și iți cobori chipul. Îți ridici ochii timid și știu, vezi iubirea plină în fiecare sclipire a ochilor mei.

Eu: „Știi, nu e așa?”

El: „Tu știi?”

EU: „Da, știu!”

Și mă sărută lacom, punându-și toată iubirea într-o atingere a buzelor noastre fierbinți. Mă izbește de bancă. Mă sărută. Îmi retrag buzele rămase în sevraj de la ultimul sărut și îl îmbrățișez. Stătea pe bancă pe spate. Eu deasupra lui, îmbrățisați. Și priveam cerul.  Aș fi vrut să păstrez clipa aceea într-o sticluță și să o deschid de câte ori vreau și să absorb parfumul unei frumoase amintiri, profundă și pură în fiecare strop al esenței sale. Buzele lui mă căutau,  de parcă erau pierdute în oceanul fericirii care ne înconjura. Și mă săruta firav, dulce, suav, de-a dreptul… asurzitor. Asurzitor?? Nuuuuuu!!! E telefonul !!! Și mama: „Sună telefonul  ăla, nu-l auzi, răspunde odată!”

http://www.youtube.com/watch?v=ek4xUevetJA