Remembering those old scenes…

Play that new tape.

2010…

In ianuarie am pus capat unei relatii imposibile.

In februarie i-am urat „La multi ani!” fratelui meu. Am fost singura de Valentine’s Day.

In martie l-am cunoscut pe El. Foarte multe emotii in luna asta…

In aprilie am ramas doar cu fratele meu… Multe responsabilitati si mult stres.

In mai m-am bucurat de soare si de primul „Te iubesc!” de la El. I-am cunoscut familia.

In iunie mi-am daruit iubirea. El a petrecut timp cu parintii mei.

In iulie mi-am luat „La revedere!” de la El. Groaznica luna, cea mai neagra perioada din viata mea.

In august m-am intors. El mi-a organizat o petrecere surpriza de ziua mea… Cea mai frumoasa luna din an.

In septembrie am pasit cu teama. El a fost acolo.

In octombrie ne-am bucurat mult impreuna, eu si El, de toate. Ne-am indepartat de tot si am fost doar noi doi.

In noiembrie am avut parte de peripetii. Am legat noi prietenii.

In decembrie e total integrat in familia mea si eu in a lui. Petrecem Sarbatorile de iarna impreuna.

31 decembrie, ora 00:00 -> Ma strange in brate, imi spune ca ma iubeste si ciocnim paharele pline. Suntem inconjurati de prieteni si zapada.

Ce vreau eu pentru 2011? Succes. De iubire sunt sigura, familie am, prietenii vin si pleaca. Dar in 2011 o sa mai calc o treapta a vietii mele si trebuie sa iasa totul bine. El va fi acolo. Si va continua sa fie, oriunde as pleca. Ma iubeste. Si il iubesc.

Tell me your wish.

I’m too tired.

Cert e că lucrurile se schimbă rapid. E suficient un cuvânt ca să îți fie sfâșiat sufletul și așa plăpând.

Mă trage în jos o forță necunoscută mie. Mă vrea, încearcă să mă subjuge. Ce e mai rău…e faptul că parcă nu am nici puterea, nici voința să i mă impotrivesc. Ce e de făcut? Îți cer ajutorul. Pentru că știu că, dacă mă va trage cu el, tu vei veni cu mine. Niciodată nu m-ai lăsat singură. Știu că asta ți-am reproșat acum câteva minute, că sunt singură și trebuie să le înfrunt pe toate pe cont propriu… Dar subconștientul țipă în mine că nu e deloc adevărat, că tu ai fost stâlpul meu de susținere în fiecare zi, la fiecare problemă. Și nu doar atât… Multe dintre ele mi le-ai facut să dispară. Te rog, fă-o și de data asta! Sincer, mă doare să văd că tu ești singurul pe care contez, că prietenii sunt puțini și ca pe familia mea nu pot conta, deoarece tocmai ea e problema. 

Cum se poate una ca asta? E simplu. Există multe tipuri de familii, deși eu nu știu în care mă încadrez pentru că lucrurile oscilează. Nu-mi mai dau seama când a fost bine sau când va fi și mai rău. Acum nu e bine deloc și asta contează mai mult decât orice pentru că asta îmi macină mie sufletul. Sufăr de simplitate în vorbe, dar de complexitate în durere. Se spune că prietenii ți-i alegi, dar familia ți-o dă Dumnezeu. Atunci ce să fac? Să dau vina pe El? Nu primesc nicio soluție. Să cad la pământ? E prea dureros ca să-mi expun inima unei asemenea suferințe. Să încerc să lupt? Dar încerc. Numai că mă lupt cu morile de vânt. Mă lupt cu un bărbat de 42 de ani și o femeie de 38 de ani, unde mai adaugi un puști răsfățat de 15 ani. Eu? Adolescenta colerică, pentru că la 17 ani îmi fac griji pentru nimicuri și vreau ca toate lucrurile să meargă strună. Ce e grav aici? Faptul că îndeplinesc multiple îndatoriri: de mamă, de tată, de menajeră, de bucătăreasă, de iubită, de prietenă, de elevă și etc. De ce? Pentru că „mami” și „tati” nu sunt aici. Sunt departe… Voi fi criticată… că trebuie să am responsabilități, că trebuie să iau viața în piept, că trebuie să învăț să mă descurc… Dar de ce de acum? De ce acum când lucrurile astea au timpul lor? Mă plâng ca un copil și nu mă recunosc.

Cred că ajung la capătul puterilor.

19 august

Semaforul meu la fericire își schimbase culoarea. Nu mai era roșu, dar era galben. Nu sosise momentul iar eu așteptam nerăbdătoare verdele ce părea să nu mai vină.

El: Ce s-a întâmplat iubita mea, de ce ești supărată?

Eu: Știi și tu prea bine… Cică prietenul la nevoie se cunoaște, dar ai mei nu se mai cunosc nici la distracție. Adică un prieten face sacrificii pentru fericirea celuilalt. Ei nu-și pot sacrifica puțin timp pentru mine… Sunt dezamăgită.

El: Ai încredere în mine, nu-i așa?

Eu: Da, sigur că am.

El: Atunci ai și de data asta. O să fie bine, îți promit!

Eram sceptică. Dar a avut dreptate, și de data asta. A fost bine, chiar prea bine! Semaforul meu e verde. Deși intensitatea culorii ar fi putut fi mai mare.

Tot sunt dezamăgită de unii dintre ei. Sunt tristă pentru că întotdeauna am iubit oamenii din jurul meu mai mult ca pe mine iar unii dintre ei au dat cu iubirea mea de pământ. Înainte de ziua de ieri, îmi tratam fiecare aniversare cu indiferență: o zi cu mesaje plictisitoare, aceleași urări de pe net, aceleași gânduri triste că anumite persoane nu și-au amintit, deși mi-aș fi dorit, aceeași durere că nu se va întâmpla nimic deoebit.

Ieri mi-au arătat câțiva, puțini, ce-i drept, că le pasă de mine. Mulțumesc Tina, că ai fost acolo, deși trebuia să o însoțești pe mama ta la București la spital. A fost un lucru extraordinar pentru mine. Mulțumesc Andra și Oana că v-ați trezit cu noaptea în cap ca să veniți de la țară. Mulțumesc Ioni și Claudiu că nu ați lipsit, deși cam pierdusem legătura datorită distanței. Mulțumesc iubitul meu, că te-ai gândit să îmi faci surpriza asta fabuloasă de a-i strânge pe toți la tine acasă, că m-ai pus să închid ochii. Să știi că tremuram de emoție iar strigătele de „La mulți ani!” mi-au umplut ochii de lacrimi. Ce frumos că erau lacrimi de fericire! Mi-a luat ceva să îmi revin. Impactul emoțional a fost colosal: erau oameni la care țin, pe care nu îi mai văzusem de o vreme, toți adunați ca într-o cutie mare de cadouri. A fost mai presus de orice cadou material primit vreodată, și cu siguranța unicul care va rămâne intact în inima mea de-a lungul timpului.

Trebuie să mai mulțumesc unei femei care mi-a arătat și ieri că e deosebită. Îmi pare rău că am făcut greșeli și nu-mi caut scuze. Gestul dvs. a fost de neprețuit. E un lucru mare pentru mine ca profesoara mea de lb. engleză de la clasă să mă sune să îmi ureze „La mulți ani!” din suflet, mai ales după ce eu îi greșisem. Nu știu cum de ați ținut minte, de unde știați, sau de unde ați găsit puterea să mă iertați. Dar mi-a adus ziua în punctul culminant al emoției.

A fost o zi plină, emoționantă în fiecare moment al ei. Acum sunt fericită, în sfârșit. Am câteva locuri speciale pentru oameni speciali în inima mea.