Sentiment efervescent

Căile sufletului sunt misterioase chiar și pentru cine a depășit nenumărate stări.

Eu! Îmi simt astăzi sufletul diferit. Nu credeam că o stare de spirit se poate transforma în durere fizică. Am în piept o greutate ce mă apasă răvășitor. E o lacună, un gol chinuitor ce se joacă conștient cu mine, cu mine în

întregime.

Îmi doboară sufletul, îl tăvălește pe jos cu o înflăcărare brutală, conștientizând răul pe care il aduce. Sufletul meu respiră sacadat, pe jumătate învins. Gura lacomă a dorului care se zbate să mă supună mă mușcă, rupe bucăți fragile din albul purității ce-mi stăpânește inima. Lupta devine mai aprigă dar îi resping nemilosului sentiment următoarea lovitură. Dorința-i neîmplinită și exacerbată de eșec îi năruie liniștea și îi sporește puterea. Îmi înfige săgeți necruțătoare adânc în inima plăpândă, aducându-mi fisuri într-o temelie încă șubredă. Preludiul acestei suferințe sentimentale mă îngrozește, îmi cutremură ființa până în măduva oaselor.

Orizonturile sentimentelor au fost depășite. I-am pipăit intenția dorului de a mă lovi din nou dar nu m-am mai opus.

Știam că va fi inutil. Mi-aș fi obosit sufletul pe care oricum urma să-l predau necruțătorului sentiment. Cum ar putea să nu fie așa?

Degetele mele încă poartă impregnate urmele ultimelor tale săruturi. Suavitatea momentului de afecțiune în care m-am lăsat pierdută îmi cucerește fiecare simț iar sfera încărcată de îmbrățișări absolute ce mi-a tatuat trupul e mai vie ca niciodată pe pielea mea.

Îți caut parfumul rătăcit printre hainele mele. Vreau să-l absorb, să absorb ultimul strop al îmbrățișării tale.

Risc să alunec în abisul inevitabil al dragostei.Mi-e dor de tine, de primul sărut ce-mi gâdila senzual buzele într-o dimineață ploioasă de martie !

Derapaj în amintiri

Azi mi-am pierdut memoria prezentă. Am derapat în amintiri putrezite, cu stupoarea unui suflet reînviat. Concluziile adunate într-un mănunchi plin de ghimpi mi-au înspăimântat sufletul. Nu fusesem niciodată fericită.

M-am complăcut în situația cotidiană, uitând să alerg după sclipirea magnifică ce avea să-mi resusciteze sufletul. Astăzi, realizez că eram un suflet gol. De ce astăzi? Pentru că până acum nu am avut încredere. Am preferat să-mi instalez pe inimă un scut protector, ferindu-mă astfel și de fericire, și de dezamăgire. Timpul însă m-a crescut. Micile piedici m-au întărit. Iar dezamăgirile de care tot încercasem să mă feresc, m-au găsit, m-au învins și m-au maturizat.

Nu mai știu exact de ce am decis să-ți abandonez sufletul meu. Am simțit -da, pentru că mă găsesc în centrul sferei sentimentelor- că TU meriți. Și ai meritat. M-ai făcut să uit de „găurile negre” din sufletul meu, umplându-le cu iubirea ta, cu puritatea sufletului tău. M-a acaparat în scurt timp îmbrățișarea sufletului tău cald, ce a topit treptat scutul ce se înfășurase în jurul meu. Nu știu dacă mă gândesc cu nostalgie la tot ce ține de trecutul meu până la tine sau cu regret. Ce-i drept, mi-aș fi dorit să fie altfel. Dar dacă ar fi fost diferit, poate nu aș mai fi avut norocul de a te cunoaște. Și n-aș fi vrut să se întâmple asta. Chiar nu aș fi vrut…