De ceva vreme, ești mereu în mintea mea… Ciudat cum cineva devine rațiunea ta de a trăi într-un timp scurt. Nu mai știu exact ce e în mintea mea… Oare să regret că te iubesc?? Nu, ar fi o prostie. Când mintea-mi zboară către frumosul „noi”, parcă totul capătă sens. Da, știu că sună fantezist… Dar e purul adevăr. Mă absorbi în întregul „tu” chiar și fără să știi.
Mă trezesc în fiecare dimineață și citesc carnețelul pe care mi-am notat toate dorințele legate de tine, de „noi”, chiar dacă acest „noi” e îndepărtat… Încă sper, să stii. Încă îmi doresc, și n-o sa încetez să fac asta. De ce? Pentru că inima mea nu acceptă înfrângere. Pentru că îți simt parfumul adânc înrădăcinat în simțurile mele.
Știai că aș vrea să facem fluturi în zăpadă ? Îmi doresc atât de mult… Să mă rostogolești prin zăpadă cu brațele tale puternice, să mă săruți însetat și să-ți sorb toată pasiunea. Să creez alături de tine amintiri mai frumoase decât cele pe care deja le am, să fiu a ta în tot ceea ce mă definește. Mi-aș dori să apari la mine la ușă și să mă strângi în brațe, să-mi spui că ți-am lipsit… Mi-aș dori să stăm îmbrățișați în fața bradului, să-mi săruți obrazul încet. Aș fi fericită pe deplin, mi-aș opri clipa aceea în minte pentru totdeauna. Praful timpului nu se va așterne niciodată peste amintirile mele legate de tine. Le prețuiesc prea mult.
Mă trezesc și-mi pun halatul pe mine, ciufulită și merg să-mi beau ceaiul. Nu mai vreau să beau cafea, parcă mirosul acela cald îmi intră în vene și mă face să vibrez la gândul că și atingerea ta era la fel de caldă. Azi, inexplicabil, mi-e și mai dor de tine. Îmi amintesc de cum stăteam ca niște copii nevinovați în scara blocului și mâncam semințe. Atunci, mi se părea o prostie, o plictiseală. Acum, aș vrea să facem același lucru. Știu că l-aș prețui mai mult decât orice. Sau când ne plimbam de mână prin parc. Mergeam alături de tine, cu inima strânsă. Mi-era teamă încă de atunci că te voi pierde. Dar nu regret. Nu, și nici n-o să fac asta. Și ce dacă n-o să mai fie cum am visat? Ce dacă n-o să mai fie, de fapt, nimic, niciodată?! Într-o zi, voi realiza și eu asta. Dar nu acum, nu azi.
Aseară, înainte să adorm, știi la ce mă gândeam? Mă întrebam dacă ți-e dor de mine. Da, un gând fulgerător ce mă strapungea în adâncul inimii. Și mă durea. Pentru că nu găseam răspuns. M-aș fi amăgit singură dar nu puteam. Tu nu-mi dădeai speranțe.
„-Dar sunt aici!”
-Da, ești în mintea mea. Ești în fiecare moment.
„-Nu prostuțo.Ridică-te.”
Nu știu ce am făcut. Îmi caut încă năucită sclipirea acelui moment. Dar inima mă duce către tunelul amintirilor. Mi-am plecat privirea și am înaintat cu ochii închiși spre ușă. Mi-era teamă să nu mă trezesc. Mă opresc pentru câteva clipe cu respirația tăiată în fața ta. Îți simțeam prezența puternică, corpul îmi pulsa. Parcă în degetele picioarelor aveam ace. Inima-mi galopa nebună, vroia să alerge în brațele tale înainte ca eu să ajung la tine. Pași-mi mărunți și nesiguri au tresărit. Mă strângeai în brațe. Ce ciudat… În celelalte vise ale mele, nu te simțeam atât de lipit de mine. Parcă aș vrea ca visul acesta să nu se termine, nu vreau să mă trezesc. Și ce dacă mă pierd de viața reală? Eu te vreau pe tine.
„-Mi-ai lipsit iubito!” Cred că am prins aripi. Înnebunesc. Dar nu… Deschid ochii. Ești real, mă ții în brațe. Îmi las mâinile să se infășoare în jurul gâtului tău și-ți inhalez aroma înghețată.
„-Am bătut la ușă dar nu ai răspuns. Era deschis, așa că am intrat.”
„-Te iubesc!”
„-Da, știu. Simt. Și eu te iubesc. Acum știu…”
( Am emoții. E prima dată când scriu sentimentele altcuiva. Scrisul mi-e infirm iar literele-mi șchioapătă inteligibil. Sper să-i placă. Cu drag, unei persoane speciale pentru mine, Tina )
Blondix 