Zidul-realitatea

16 iulie 2010; 07:45-ora Austriei (ziua 13-vineri)
M-am trezit de aproape două ore, deși adormisem cu doar 4 în urmă. Mă mișc ca un robot, automatic strângând hainele din jurul meu. Niciuna nu e a mea, din păcate, nici a ta. Sunt ale străinilor.
Străino, mi-ai persecutat sufletul aseară. L-ai târât prin cel mai jegos noroi fără să-ți pese că-l murdărești, ai râs de naivitatea lui și l-ai ponegrit. Dar el s-a ridicat și s-a spălat de toată mizeria. Toată! A șters odată cu batjocura tot ce era lumesc, frumos. S-a lepădat de naivitate și îndurare.
Străinilor, nu vă disprețuiesc. Mă lăsați rece. Știu că voi mai plânge din cauza voastră, dar asta ține de aspecte sociale banale.
Cum ar putea înțelege ei dragostea vulcanică ce clocotește într-o tânără de 17 ani? Ei au uitat. Au uitat pentru că timpul i-a decolorat. Îi judec dar nu-i jignesc. Poate că adevărul doare dar nu-mi place să mint. Asta mă face să fiu mai rea? Nu, dacă aș fi rea nu aș mai iubi. Iar pe el îl iubesc! Îl iubesc așa cum poate iubi un suflet tânăr care totuși a crescut, îl port în suflet deasupra unui vulcan. Așa sunt eu… Clocotesc, dar nu erup. Nu, ăsta ar fi sfârșitul entuziasmului. S-ar instala pacea și liniștea, ar uzurpa frumusețea imprevizibilului.
Se dau multe lupte acolo, în vulcanul acela incontrolabil. Într-o zi, m-a făcut de-a dreptul impasibilă. Eu, care țin cont de orice…să nu-mi pese de nimic. Altă dată, malefică… sau inexpugnabilă.
Cu toată sinceritatea spun că, odată cu înaintarea în viață, sunt din ce în ce mai fericită. Iar pentru asta, plătesc cu perioade dintre cele mai negre. Ca de exemplu, cea de acum… De ce sunt nevoită să sufăr, să plâng, să mă lupt cu mine cand aș fi putut pur și simplu, să fiu acasă, fericită în continuare?
Acum, fericirea mea are STOP la semafor. Sper să se facă verde în curând. Altfel, voi fi nevoită să încalc legile firești.
Tu, suflet cuminte, iubești pe mama nestatorniciei și a imprevizibilului. Te-ai ales cu o pacoste, vei avea o viață zbuciumată. Dar știi ce? Nu vom fi comuni, nu vom suferi că „nu mai știm ce sa facem azi!”, pentru că noi n-am știut niciodată ce urmează să facem. Mă consolează gândul că tu nu vei obosi.
Eu obosisem, eu! Și am vrut să renunț. E un moment de slăbiciune amar, care mă dezgustă. Nu-mi imaginam că voi spune vreodată „Renunț!”. Și nicidecum că-mi voi găsi puterea în tine. Iubirea înseamnă echilibru. Eu te-am ajutat să te ridici, iar când a venit rândul tău, tu m-ai înălțat. Iți mulțumesc!
Sunt obosită. Aș vrea să dorm o lună, o lună fără o zi, apoi să mă trezesc lângă tine. Așteaptă-mă, copil, mă întorc la tine! Te iubesc.