Mutualitate

Ai început prin a-mi dărui un zâmbet și mai apoi un sărut. În decurs de un an de zile, mi te-ai dăruit cu totul. Tot ce ține de tine e legat de mine , într-o uniune desuetă prin romantismul ei. Mi-ai posedat sentimentele cu impudoare, încălcând orice fel de principii sau prejudecăți.

Iubirea e complexă, indiferent de esența ei: implică încredere, ceea ce necesită sinceritate, care se naște din respect și așa mai departe. Fiecare bucățică din iubire mi-a fost dăruită prin vorbele, gesturile și faptele tale. Nu s-a întâmplat nici măcar o singură dată să simt că ai uitat să iubești.

A fost un an plin. Am iubit mult și am fost iubită în aceeași măsură; am descoperit, am simțit și am atins. M-am bucurat ca un copil de fiecare secundă și am plâns când am știut că fericirea e colosală. Am plâns de dorul tau, dar și când te-am revăzut; am cunoscut dorul până în adâncul inimii și în măduva oaselor. M-a torturat.

Timpul mi-a fost otravă sfântă dar și dulce alinare. Mi-a lins rănile și m-a protejat, iar acum sunt fiica lui de suflet.

Mi-am desenat harta trupului și ochii mâinilor tale o citesc închiși. Mi-ai iubit vârfurile degetelor, m-ai alinat, m-ai prețuit și m-ai adorat. Ne-am refugiat în cuibul dragostei noastre și pentru asta m-ai dorit. M-ai pus mai presus de viața ta iar asta m-a înălțat către culmi ce-mi păreau de neatins. Orele sunt prea scurte pentru iubire, în fiecare formă a ei.

Ești charismatic, iubitule. M-a cucerit pudoarea primului tău sărut, iar parfumul tău mă îmbată mereu. Buzele tale sunt moi și catifelate ca petalele unui trandafir, iar atingerea lor mă face să tremur și azi.

Îți port o iubire nepământească. Mi se preling bobițe de cristal pe obraji când mă iubești.  Nu mă pot obișnui cu efervescența ce zace într-un bărbat care iubește. Mă șochează sufletul tău plin care mă dorește.

Le-ai dăruit sclipire ochilor mei. M-ai făcut mai fericită decât am fost în ceilalți 16 ani adunați. Din egoism, te rog să nu încetezi niciodată să o faci, cum nici eu nu voi înceta să fiu sprijinul, prietena, alinarea, logodnica, mama, soția și sufletul tău.

Voi fi mereu lângă tine. Te voi iubi cum te-am iubit din prima clipă. Voi face orice pentru fericirea noastră. Dar să nu pleci niciodată de lângă mine… Nu aș putea trăi fără mirosul tău pe perna mea, fără zâmbetul tău sau fără gesturile tale copilărești.

Te iubesc atât de mult încât nu îți voi da drumul niciodată. 

E pe sfârșite…

coșmarul.

Niciodată nu mi-a fost mai greu ca acum să spun ce se zbate înăuntrul inimii mele.

În primul rând, ar fi iubirea care și-a făcut culcuș acolo de ceva vreme. A fost cuminte, a rămas neschimbată în imensitate dar e mai puternică, s-a maturizat. Mi-a arătat că e capabilă să îndure multe pentru o singură speranță. O să-ți fie tovarășă bună și de acum înainte, suflet cuminte, pentru că știe că doar în tine găsește liniște și fericire. M-am întrebat de multe ori „Ce e iubirea?” și îi găseam nenumărate definiții. Acum, practicând, n-o mai pot exprima teoretic.

E incredibil câte poate face o simplă conversație. O întâlnire, un sărut, o plimbare, un schimb de priviri… Nici nu apuc să mă dezmeticesc și deja inima îmi bate mai ciudat, dar în sensul acela atât de frumos. În scurt timp, poze, întâlniri cu familia, emoții, declarații, cumpărături împreună, filme, ore întregi… Și multe, multe altele. Știi iubitule, uneori simt nevoia să scriu detaliat o simplă secvență din cotidianul nostru pentru că am senzația că nu mă fac înțeleasă. E foarte ușor să îți dai cu părerea despre sentimente când ești un simplu spectator. În schimb, ca erou, trăirile sunt altfel. (Ciudat e că acum conștientizez… Sunt din nou personajul principal într-un film. Dar știi ce? Filmul ăsta nu e trist, din contră, e poate filmul în care orice femeie ar vrea să joace.)

Apoi, ar fi sentimentul ăla nebunesc ce se rupe din iubire: dorul. Ah, cât de chinuitor poate fi! Am avut momente de disperare, altele în care mă simțeam incapabilă să scot vreun sunet, de parcă aș fi fost moartă. Pe jumătate, eram.

Nu mai vreau să dau dreptate nimănui, să ascult explicații lungi și superficiale despre cum trebuie să iubești „în ziua de azi”, despre cum trebuie să te porți, despre ce trebuie să arăți sau nu. Nu îmi pasă de niciun „trebuie”. Renunț la prejudecățile astea impuse de o societate banală și egoistă, care se simte perfectă, care își crește oamenii făcându-i să se simtă perfecți tocmai pentru că ascultă de ea. Nu, mulțumesc! Îmi iau deciziile în propriile mâini și dau cu ele de pământ sau le înalț așa cum îmi doresc. Și nu sunt deloc revoltată. Dar sunt unică, la fel ca fiecare în parte. Nu știați? Da, fraților, sunteți unici! Și vă obosiți viața întreagă alergând să fiți ca alții. (Am sărit la altceva. Revin.)

Mai am nerăbdarea. Au trecut 5 săptămâni și ceva de când m-ai îmbrățișat ultima dată. Știi, e uimitor să vezi cum un simplu gest ca ăsta spulbera orice frică sau nesiguranță. Mai sunt 4 zile până vei putea face asta iar. Iar inima mea sare ca o minge de ping-pong, total incontrolabilă și neobosită.

Mi-e foarte dor de tine. Ce ești tu, cine ești? Străine, ești jumătate din mine. Jumătate, pentru că eu sunt partea fizică. Cealaltă jumătate, sentimentele, gândirea, toate, da… Sunt ale tale. Ce ești? Un om. Dar nu unul simplu. Nu, un om simplu nu ar putea sta lângă mine. Ai fi plecat de mult țipând speriat ca toți ceilalți. Știi, nu credeam că există oameni ca tine. Și când te-am gasit, nici în tine nu credeam. Am avut nevoie de ceva timp să realizez că ești chiar așa cum pari. Cum ești? Nu spun perfect. Nu, pentru că nu există așa ceva, iar eu nu sunt suficient de naivă cât să cred în asta. Nici măcar cutia de suc din care sorb acum nu e perfectă: are un colț mai rotunjit. Singurul cuvânt care te-ar putea descrie ar fi: amestec. Pentru că ești planșa mea de desen plină de contraste. După fiecare parte albă, urmează una colorată. Mi-e ușor să te desenez. Dar niciodată nu aș putea să te descriu. Sigur ar fi ceva ce aș omite pentru că m-aș repezi să scriu multe, multe și le-aș pierde șirul. Găsesc în tine tot ce mi-am dorit și tot ce uitasem să-mi doresc. Ce mi-am dorit? Un om măcar pe jumătate plin de viață ca mine, și tu uneori mă întreci. Un om care să știe să zâmbească până la urechi când îi dăruiesc zâmbetul meu. Un om care să mă vadă frumoasă la 7 dimineața, deși fizic, arăt ridicol; tu vezi dincolo de exterior. Un om care ar face și cele mai grele sau ridicole lucruri doar ca să-mi fure un zâmbet. Un om care să tremure când mă mângâie și să fie fericit ca un copil când merge cu mine de mână. Un om care să mă prezinte familiei lui încă de pe la început, pentru că deja avea încredere în mine. Un om care să poată să îmi ceară ajutorul, fără să îi fie teamă să își recunoască slăbiciunile. Un om care să mă facă să-mi recunosc, la rândul meu, slăbiciunile, deși mi se părea ceva apocaliptic. Ce uitasem să-mi doresc? Totul.

Mai ai nevoie de cuvinte? Te iubesc.

The notebook

Încă nu mă pot dezmetici. Ai plecat rapid, am rămas confuză, adormită, la propriu.

Derulând înapoi… Văd mâinile tale strângându-mă puternic la pieptul tău, îți văd gura care mă caută disperată, amețindu-mi buzele într-un joc frenetic. Îmi văd trupul mocnind în brațele tale de parcă ar fi un vulcan cu lava fierbinte. Încă port pe gât urmele ultimelor tale săruturi.

De fiecare dată când scriu câte un cuvânt, în aceste momente,  întregul trup mi se înfioară, iar pielea mea capătă un aspect inegal, cu mici proeminențe ca în clipa în care mâinile tale se jucau cercetătoare cu centimetri din pielea mea de fată.

Cearceaful colorat pal în albastru poartă impregant mirosul tău inconfundabil pentru nasul meu care acum îl simte doar pe acesta. Pernele amuzant desenate cu dalmațieni sunt în aceleași locuri în care am adormit fără să vrem, pe ele. Nu îndrăznesc să le ating, m-aș simți de parcă aș face un sacrilegiu. Vreau să rămână totul intact, chiar și pătura aruncată jumătate pe jos de mine în momentul în care m-am simțit obligată să mă ridic: chiar urma să pleci. Aș fi vrut să blochez atunci timpul. Și ce dacă era târziu?! Aș fi fost pe deplin fericită să mă trezesc mâine dimineață în brațele tale. Sau ar fi fost mai bine să nu ne fi trezit, după ce adormisem amândoi întâmplător, îmbrățișați.

E normal ca doi oameni să se sărute, e normal ca doi oameni să se atingă, e normal ca doi oameni…să se oprească la momentul potrivit. Pentru asta, zâmbesc. Pentru că ești special, în adevăratul sens al cuvântului și ți-o zic rar, iar tu niciodată nu ești de acord. Pentru detaliile de care eu țin enorm de mult cont iar tu îmi spui că sunt chestii normale: ele fac diferența!

Mi-e teamă să expun aici tot ceea ce simt și oricum, nu o voi face. Poate că nici tu nu vei avea posibilitatea să înțelegi tot… Nu-mi ajung cuvintele.

Pot doar să mă limitez la a-ți spun că-ți mulțumesc pentru filmul pe care l-am văzut împreună și pentru reacția ta de la sfârșit… Pentru că mi-ai mișcat sufletul, deși fizic eram paralizată de emoție, pentru că mi-ai arătat încă o dată, într-un mod special, că tu nu ai aceleași obiceiuri pe care le văd zilnic la alți bărbați în jurul meu. Pentru biscuiții ăia atât de buni pe care i-am împărțit, pentru fiecare mângâiere a ta și fiecare compliment atât de dulce, deși eu nu eram deloc aranjată. Pentru modul suav în care mă mângâi și pasiunea pe care o pui în fiecare sărut…

Cred că în weekend o să fac o listă lungă cu lucrurile care sunt diferite la tine, comparativ cu alți bărbați pe care îi cunosc foarte bine. Știu că doar așa ai înțelege de ce te apreciez atât de mult.

Îmi pare rău că te-a prins ploaia în drum spre casă, sper să nu răcești. Și dacă mai am vreun regret… E acela că timpul e scurt pentru iubire!

Gol-la superlativ

Postare goală. (aproximativ goală)

Suflet gol. (aproape gol)

Cameră goală. (tulburător de goală)

Gol. Gol. Gol. Totul mi se pare gol și trist.

Te iubesc, mami ! Te iubesc, tati !

Nu v-am zis-o niciodată privindu-vă în ochi. Acum, fără voi, simt nevoia să v-o zic mai mult ca niciodată. O să fac asta, trebuie ! Mă voi descătușa de tot dorul pe care îl acumulez treptat, violent.

_______________________________________________________

Tu! Iubitul meu, am nevoie… Să mă ții în brațe, unde mă simt protejată. Să-mi mângâi chipul cum o faci mereu, de parcă ai fi un sculptor care își finisează opera. Să mă săruți încet, suav, să mă bucur de gustul tău și de buzele tale catifelate. Să-mi atingi mâinile în felul tău, de parcă ar fi cele mai delicate ființe pe care le-ai atins vreodată. Să-mi faci trupul să tremure doar când mă privești, când simt că te oglindești în ochii mei albaștri…

Doar când sunt cu tine mă pierd într-o altă lume, tu mă faci să uit de tot.  Am nevoie de tine

Iar pentru asta, nu am punct, nu există limită

Inimă de hârtie

14 decembrie 2009;  20:56

Credeam că iubirea mea e diferită de a celorlalți, atât în profunzime, cât si în intensitate. Credeam că iubirea mea poate darâma cetăți și ziduri clădite pe trăiri înrădăcinate adânc în inimi înfometate, dar mă înșelam. Nesiguranța își poate găsi loc prin orice scorbură din zid, și așa, în timp, îi slăbește rezistența, surpându-l. Știu că unde a fost odată foc, rămâne negura din cenușă, unde am clădit ceva, rămn ruinele pătate cu reziduuri de amintiri și un gust amar în cerul gurii. Aceste viziuni care adăpostesc tainic minciuni, lacrimi sau regrete sunt precum săruturile tale care-mi rămân impregnate pe piele. De câte ori pășesc stângace pe cărări imorale, de atâtea ori ma arde pielea peste care a trecut  sărutul tau.

Sunt plină de arsuri și cicatrici.

Întuneric gol

Sunetul cutremurător al liniștii din jur mă inundă iar inima imi tremură. Mă ridic din pat dar nu simt nimic. E prea întuneric. Mișcarea a fost automată ca un mecanism al unui robot. Rămân în picioare și mă contopesc cu întunericul gol din jurul meu. Suntem amândoi la fel de singuri în imensitatea de negru. Simt că durerea mă copleșește și mă prabușesc în genunchi cu mâinile strânse în jurul meu iar o lacrimă dornică să mă elibereze de suferință se prelinge pe obrazul roz. Îmi ating chipul ce-l simt mai bătrân și parcă degetele mă înțeapă cu atingerea lor ce se vrea a fi suavă. Încă port urmele ultimei tale atingeri delicate cu buzele de catifea când m-ai pupat pe frunte părintește dâdu-mi fiori. Aș vrea ca timpul să-si astearnă plapuma uitării peste amintirile mele ce au devenit chinuitoare însă durerea e vie și mă împiedică să mă ridic din nou. Ai plecat lăsându-mi un zâmbet ce promitea speranță și lacrimi în ochi dar pe care însă ai fost prea orb ca să le vezi. Știam că ai plecat pentru totdeauna dar sufletul meu încă te avea, te visa, spera la tine și pașii tăi grăbiți în întoarcere.. Degeaba! Egoismul și orgoliul tău mi-au ucis fiecare firicel viu de speranță. Florile frumoase de la tine și-au pierdut splendoarea și s-au ofilit la fel ca fericirea ce te primise în sufletul meu. Ți-aș fi dăruit lumea mea, visele, iubirea mea. Dar nu ți-a păsat! Ai preferat să zdrobești totul sub atingerea grea a cuvintelor tale. Cu lacrimi îmi umplu golul lăsat în urma ta dar nu e suficient. Mă dor și mă ustură rănile iar tu nu ești aici să ai grijă de mine și să ștergi totul cu un sărut. Mi-am deschis sufletul în fața ta, mi-am arătat cele mai sincere gânduri, te iubeam… Și tu o știai. Dar totuși, ai luat totul cu tine.

M-ai lăsat întunericului gol  din noapte….