Tag Archives: scânteie

Curcubeu sentimental

Posted on

El: ,,Știi, uneori mi-e frică să te sarut.”

Ea: ,,De ce, bebi?”

El: ,,Pentru că aș simți că profanez un înger sfânt.”

Și îl sărută lung, gustându-i buzele. Îi mângâie încet părul negru ca abanosul și îl privește în ochi-i mari. Erau plini de iubire și trăiau doar pentru ea. Vibrau la unison două suflete născute ca să fie legate. Pentru că da, rațiunea și inima îi spuneau cu toată puterea că el e „the one”, că va fi pentru totdeauna lângă ea, cu ea și in inima ei.

Se iubesc. Sunt doar doi copii. Doi copii ce nu se satură unul de celălalt. Iubirea e nebunie, o nebunie totală, o euforie oarbă care are puteri magice.

Eu sunt vrajită. Da, de tine, de noi, de fiecare secundă… de fiecare om care ne privește zâmbind, de fiecare compliment pentru noi, ca și cuplu… de fiecare dată când îmi pupi mâna pe stradă fără să te eschivezi că ar fi un gest prea romantic, de fiecare „te iubesc!” pe trecerea de pietoni… de fiecare moment în care ne-am distrat cu prietenii tăi, de fiecare moment în care am țopăit pe stradă împreună și am strigat că suntem fericiți…

Despre „chimie”, despre scânteia aceea auzisem. Da, da, auzisem. Cu tine însă…o simt în fiecare venă, în fiecare secundă. Dacă m-aș apuca să notez fiecare moment frumos pe care l-am trăit, nu m-ar crede nimeni. Deși te ating în fiecare zi, încă îmi pari ireal.

În niciun caz nu mi te-am dorit vreodată. Nu, pentru că tu esti mult mai mult decat imaginea fantastică pe care mi-o creasem în minte de-a lungul timpului. Mă simt în siguranță, mă protejează umbrela unei iubiri supraomenești.

Tu, al meu… atât de frumos, de atent și de sensibil. Tu, ca esență pură, suflet impecabil și inocent… Suflet menit mie, să respir fericire… Respiră-mă, sufocă-te cu mine, păstreaza-mă…

Crimă

Posted on

Zorii zilei s-au ridicat vioi și cu un zâmbet surprinzător. Erau schimbați, simțeam cum renunțaseră la ceva. Era stratul subțire ce acoperea splendoarea. Era malefic. Am simțit: O uciseseră! Îi sfâșiaseră tot ce avea mai de preț, o izgoniseră rapid, umilind-o. Dar m-am bucurat. Mi-a zâmbit gingaș sufletul odată cu ridicarea cerului iar pieptul mi s-a umplut cu aerul înțepător. El era viu. Și mă contamina. M-am simțit uimitor mai vie, mai fericită, mai frumoasă. Multitudinea de sentimente mă invada, îmi colora ființa și îmi reîmprospăta existența. De ce era fereastra deschisă? Era 7:30, oră destul de neobișnuită pentru a mă trezi. Iarna asta, preferam să lenevesc până aproape de prânz în pat, cuibărită în plapumă, cu gândul departe. Mirosul cald de cafea mă chema. L-am inhalat sceptică dar l-am urmat. M-am bucurat de gustul fierbinte și l-am lăsat să mă încălzească. M-am plimbat desculță pe podeaua rece și m-am cuibărit în mine cu o liniște pe care aproape o uitasem. Valul de amintiri îngropate în adâncuri împletite mi-a reaprins scânteia fericirii. Am ieșit zâmbind în ușă nerăbdătoare să mă bucur de moartea ei. Da! Iarna murise iar bucuria soarelui îmi invada sufletul. Totul era plin de viață! Oamenii mă priveau și le zâmbeam iar ei, îmi răspundeau binevoitori. Am văzut miracolul soarelui înviorător: flori! Flori superbe, tinere ce-mi colorau văzul. Reflectau o frumusețe gingașă. Vroiam să fie cel mai frumos cadou pentru mama. Știu că fericirea ei nu așteaptă o zi specială. Iar sunt curioasă! Abia aștept să o văd fericită…

Luminiță

Posted on

E ciudat cum până și cele mai simple lucruri ne influențează starea de spirit.


29.11.2009 ; 14:45 ; E după-amiază.

E soare afară, e cald. Miroase a speranțe reînviate, scântei reaprinse și gânduri reamintite.


Și totuși, e ceva incomplet.

Mirosul proaspăt de țara mă liniștește. Mă așez cu genunchii strânși la piept pe scară și contemplez cerul. Câtă minunăție! Splendoarea lui îmi umple sufletul de pace. Fixez cu ochi-mi curioși un nor. Aleargă. Oare de ce? E la fel ca atunci când avem probleme și in mintea noastră se creează un labirint în care tot alergăm, și alergăm… în căutarea ieșirii.

Sunt momente în care simți că ieșirea nu există.

Drumul ți-e lung și obositor… Ai vrea să renunți. Ți s-a stins lumina torței și înaintezi din ce in ce mai greu. Și simți că nu mai poți. Dar deodată, apare o rază de soare, plăpândă și singuratică dar care e gata să-ți lumineze drumul.

Mi se preling lacrimi reci pe obrazul de catifea roz.

Ești prins intre alb și negru. Oare să te bucuri, oare să-ți fie teamă? Poți avea incredere?! Și totuși…O faci! Urmezi o rază plăpândă cu pași nesiguri. Timpul trece tot mai greu și ganduri rele te apasă…

Respir încet și-mi adun ultimele puteri.

Dar e un strop de voință în tine care te indeamnă să mergi mai departe. Avansezi incet.Dar sigur! Și parcă întrevezi lumina… Și mergi mai departe cu sufletul strâns repede, tot mai repede… Și ajungi la ieșire. Lumina te izbeste violent și o absorbi în toată existența ta.

Chinul a luat sfarșit. Și acum… Cum vei putea mulțumi vreodată razei care te-a salvat?!


Mă ridic și intru grăbită înăuntru. Călătoria m-a secat. Și adorm liniștită….

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe