Am ales:Exit.

Înțelegi, Ioana?

Ai avut dreptate. Nu „Delete”. Asta nu am cum să șterg. Dar „Exit” pot să dau. Și am făcut-o.

Am rămas blocată în fața albului ăsta. Pentru că acum am alb în mine, similar unui alt început. Dar aici nu e vorba de un început, ci de un sfârșit.

Cică atunci când iubești, ești orb. Nu credeam asta. Pentru că nu iubisem. Doar că vine un moment pe care îl tot amâni în care ți se duce vălul de pe ochi și intri într-un zid. Și atunci, în ultima clipă, sângerând, lovit, te chinui să îl distrugi. Dar nu ai cum. Pentru că el deja te-a distrus pe tine.

Și renunț, pentru că nu am altă ieșire. O vreau, dar nu o am.

Perfect- imperfect.

Mai mult imperfect. Mult prea imperfect. Ar fi mai simplu dacă am fi ca niște roboți, fără sentimente complexe. Cică nu există perfecțiune și suntem conștienți de asta. Atunci de o căutăm și totuși, negăm că am face-o? Cred că mi-am dorit prea mult de la tine. Poate ar fi trebuit să mă mulțumesc cu ce era. Asta mă face egoistă? Dar am dreptul să fiu egoistă! Am dreptul de a-mi rezerva ce e mai bun. Pentru că am demnitate, orgoliu și voință.

Tu nu.

Asta a aruncat tot în groapa asta adâncă. Din dragoste pentru cuvinte, aș înșira toată morala pe care ți-am făcut-o. La ce bun? Singurul lucru pe care trebuie să îl vezi e realitatea. Aia cum că trebuie să îți formezi un caracter mai puternic. Nu te fă o stană de piatră, nu renunța. Dar încetează să mai fii un sloi de gheață topit.

Încă nu conștientizez schimbarea. Timpul îmi va arăta multe: ce e, cum e viața cu absența ta. Pentru că începusem să trăiesc în momentul în care mi-ai strâns viața în brațe. Azi, mi-o smulg și plec cu ea de mână. Până acum, îmi era doar amantă. Amanta aia bună, care mă făcea să mă simt ca un stăpân al tuturor lucrurilor bune, mă simțeam ființa superioară pentru că o făceam al dracului de fericită. Acum, obosită, decide să fim doar tovarăși de drum. Vom lega o prietenie strânsă, o voi poseda fără sentimente și nu o voi lăsa să mai plece de lângă mine.

Îmi iau inima și plecăm.

Speranţe

 Încerc! Dar dacă încerc, nu înseamnă neapărat că reuşesc. De data asta, chiar nu pot, deşi mi-am zis mereu că „o să pot!”, indiferent de circumstanţe. Acum e diferit. De ce? Pentru că e vorba de tine.
 Sunt teribil de imprevizibilă, am un suflet nestatornic în care zace o avalanşă nestăvilită de sentimente, dar cu toate astea nu reuşesc să mă schimb atunci când mă roade pe dinăuntru sentimentul ăla teribil, aşa cum roade o molie iarna hainele şi nu le mai poţi purta după.
 Îmi contopesc inima cu parfumul tău, sticluţa cu minuni… Mirosul pielii tale stă ascuns în ea, pielea ta, de care mă bucuram în fiecare zi nelimitat; acum, mi-e imposibil să te mai ating măcar.
 Gândurile-mi voluptoase se pierd înfundate de lacrimile din colţul ochiului, bobiţe ce mi se preling reci pe faţă, stingându-se pe gât. Au gust sărat, dar dulcele amar din dorul ce ţi-l port e cel care mă tulbură perpetuu. Doar prezenţa ta tumultuoasă mai are acest efect asupra mea. Tu eşti pasiunea aceea minunată care până acum existase doar în închipuirile mele, ca o pasăre fermecată cu pene trandafirii. Şi cum aş putea să nu-ţi plâng absenţa cand sufletul tău mi-era tovarăş special? Mă iubea, oh, şi încă mă iubeşte, avea grijă de mine, mă respecta, mă dorea. Dar nu are rost să vorbesc la trecut. Încă le simte. Totuşi, nu-şi mai poate satisface aceste plăceri. Iar micuţa mea inimă e tristă şi respiră greu. Se simte bolnăvioară. Dragostea doare! Şi până nu doare, nu conştientizezi cât de vie e!
 Se spune că timpul e cel mai bun medicament pentru durerile inimii. Acum, mi-e cea mai sfântă otravă! Cu cât trece mai mult timp, cu atât mă doare mai mult înăuntru. E o flacară acolo care nu se stinge nicio secundă, mă arde…
 Până la urmă, va înceta. Inima mea şi sufletul tău se vor lua de mână şi vor continua pe aceeaşi cale: cărarea vieţii noastre!

Sentimente scăldate în ploaie

Plouă încet, primăvăratic. Îmi scald ochii în splendoarea care stinge pământul lânced, cu lacrimi vesele, reci și dulci. Plouă de parcă fiecare picătură ar deschide o nouă ușă către fericire pentru fiecare. Iubesc ploaia.

Sunetul ei, un suav clipocit, îmi gâdilă auzul cu o melodie tristă, surdă dar optimistă.

Iubesc să simt cum ploaia îmi atinge umerii goi, când picătura rece îmi înfioară trupul cald, prelingându-se încet pe sânul stâng, stingându-se mai apoi pe piept. Se joacă cu pielea mea, mă atinge senzual, citindu-mi gândurile. Trupul meu dorește ploaia, îi dorește glacitatea și tremură plăpând. Sute de picături vin în întâmpinarea dorinței mele, o îmbrățișează călduros, o îndeplinesc. O multitudine de sentimente efemere mi se sparg de țărmurile minții și ale inimii, invadându-mă o bucurie puerilă, inexplicabilă. Mă capturează într-un mod impudic, accelerându-și ritmul, sărutându-mi cu patos fiecare părticică de piele, impregnându-mi arsuri care mă dor într-un mod plăcut. Stupefiant și miraculos…

Iubitul minții și inimii mele, tu ești la fel ca ploaia. Te simt, mă simți cu ardoare și suav, îmi citești gândurile și mă răsfeți cum îmi doresc eu în subconștientul meu. Partea exterioară a degetelor tale catifelate îmi gustă umerii goi și curba dintre aceștia și gât. Mă gâdili cu suavitatea ta și mă faci să tremur ca un copil emoționat. Mă faci să fiu fericită perpetuu, cu o iubire nestăvilită care îmi invadează sufletul, ferecându-l în lumea viselor, unde suntem doar noi. Noi, îmbătați cu fericire, în plenitudinea ei. Noi, în ploaie, uzi și cu suflete de copii naivi. Tu și ploaia! Vă iubesc.

Să nu mă înțelegi, să nu mă întrebi, să nu mă citești. Să rămâi tăcut, cu inima strânsă și mică, tremurând ca atunci când îmi mângâi chipul. Să nu-mi ceri explicații și să nu mă pui să repet. Dar să păstrezi totul în tine, tot ce-ți oferă micuța mea inimă, într-o liniște imuabilă.

Să-mi dăruiești doar bucuria de a rămâne în brațele tale.

P.S. : Îți mulțumesc pentru că tot ce am scris e mai mult decât real, că ai fost lângă mine când citeai foaia pe care mi-am așternut gândurile, citind-o iar și iar. Îți mulțumesc că m-ai sărutat și m-ai îmbrățișat după ce ai citit, că m-ai mângâiat și m-ai ținut în brațe până am adormit. Îți mulțumesc că nu mi-ai spus nimic, că ai păstrat acea mică dovadă a puterii inimii mele în mintea ta și că m-ai lăsat să îți ofer mica mea pagină de suflet. Îți mulțumesc că lângă tine nu mai visez cu ochii deschiși, ci îmi trăiesc fiecare vis sau așteptare. Îți mulțumesc…

She will pass over.

Au rămas doar pozele. Și simple regrete.

Durere? S-a volatilizat.

Zâmbet? Mă bucur din nou de buze roșii, neatinse și seducătoare.

Sentimente? Banale rămășițe.

Tu? ! Capitol închis.

Și explicații… Poate că ar fi prea multe de zis. Gândurile mele întunecate sunt ferecate într-o inimă mai vie ca niciodată. E o inimă sfâșiată, dar fericită.

Pentru că a iubit. Chiar dacă a pierdut, a fost fericită. Știi ce mi-a spus inima mea ieri? Că ar vrea să te urască. Dar încerca doar să se mintă. Nu te va urî pentru că ai dezamăgit-o. Te va păstra într-un loc timid și ascuns, pe care timpul îl va acoperi într-o zi. Până atunci se va înarma cu răbdare. Doar atât, pentru că nu se va schimba niciodată. Când se va îndrăgosti din nou, o va face la fel de naiv și nu-și va putea impune să nu se dăruiască întru-totul. Micuța mea inimă!

Dacă nu ar fi ea atât de naivă, nu aș mai fi cine sunt. Eu, total necunoscută timpului perpetuu, într-un mod pueril, de neatins.

Numește-mă insensibilă pentru că nu știi să mă citești !

Decolorare

S-a oprit pe bancă. Lumea, care oricum ei îi părea o umbră, o privea ciudat. Pentru că ningea și era foarte frig.Frigul ei îi făcea bine, îi amortiza durerea și nu-i mai dădea șansa de a se extinde, deși chiar se îndoia că orizonturile acelui sentiment care îi sfâșiau rămășițele de inimă ar putea să o rănească mai adânc de atât.

Purta o geantă albă, colorată frumos. Avea, ca de obicei, în ea agenda neagră, pixul albastru, telefonul și sticla de Prigat din care acum sorbea regulat, în scârbă. Nimic nu mai avea gust bun pentru gura ei. Exista tot timpul un amar dureros în cerul gurii ei ce pornea direct din inima-i plăpândă și o hrănea neîncetat, învenind-o. Dar ea accepta liniștită. Nu era vina ei și nici nu se obosea să schimbe situația. Nu mai avea putere.

Era nemachiată, la fel de pură ca prima zi de primăvară. Dar mai palidă chiar și decât atunci când era bolnavă. Ochii ei albaștri sclipeau înduioșător, înecați în lacrimi cristaline ce i se rostogoleau pe obrajii de catifea roz. Ar fi dat orice să nu fie încătușată de acele sentimente. Părul ei se împărțea acum în șuvițe aurii, răvășite pe chipu-i trist, dar totuși blând. Era un trup șters, lipsit de vitalitate. Întâmplător ( sau nu ) îmbrăcată în negru, expira tristețe prin fiecare por. Purta doliu. Fericirea era moartă pentru ochii ei în acea zi, la fel și visele, optimismul ei. Se stingea pe dinăuntru. Urma să se decoloreze.

Își pierduse voința de a mai zâmbi. Sau de a se preface fericită.

Generic de final

Ce film… Nu pot folosi un singur cuvânt să-l descriu. Nu poate fi „frumos” , „bun” sau „trist” . Pentru că e un amestec din toate. Am filmat tot felul de secvențe. Cât de imprevizibil erai, cum mă făceai să râd când plângeam, să plâng de fericire, să țip de furie… Nici genul  nu i-l pot deduce. Nu e o dramă, nu e nici un film cu happy-ending. Pentru că nu e deloc un happy-end!! Dacă regret?! Nu pot să-ți răspund acum. Nu am terminat de derulat ultima rolă de film. Atunci când voi revedea filmul nostru, voi trage o concluzie. Până atunci, lasă-mă să mă pierd în ceață. A costat mult filmul ăsta, să știi. În niciun altul nu am investit atât: sentimente, iluzii, încredere, vise… Dacă nu o să aibe succes, pierd mult. Nici nu prea am încredere pentru că e un film complicat. Cine o să-l înțeleagă? Încearcă tu să vorbești despre filmul nostru. Ce o să le spui? Aaaa, păăăăăăi…. A avut un început amuzant, s-a transformat frumos, s-a culminat cu câteva momente minunate și apoi… Apoi ce? Păi apoi, STOP! Stop cadru că nu mai avem personaje. Așa, deodată!  Să schimbăm personajele? Nu, niciodată! Nicio altă „ea” nu va fi mai potrivită pentru EL, iar EA nu ar accepta un alt „el”. Și atunci, ce facem? Mda, lăsăm finalul așa. Prost și brusc! Cred că sunt un producător incapabil! M-am pus tot pe mine personaj principal. Dacă nu o făceam, poate nu se mai termina așa filmul ăsta. Dar nici nu ar fi fost la fel de complex, nu? Câtă confuzie! Dacă nici tu nu mai înțelegi… Sunt sigură că vrei să auzi șiruri lungi de explicații: „de ce?” , „pentru ce?” , „cum ” și etc, și etc! N-o s-o fac! De ce?! Pur și simplu, nu pot! Am secat. Eu și explicațiile mele. Consideră-le moarte. Uită de filmul ăsta. Da, chiar și tu! Îmi doresc să uiți de el și să te întorci la viața ta dinainte de prima filmare, înainte de primele replici pe scena iubirii noastre. Fă-ți viitorul și caută-ți altă slujbă pentru că aici ai dat greș! Amandoi am dat greș. Nu suntem făcuți pentru asta! Poate voi mai încerca cândva să fiu personajul principal al altui film. Dar n-o s-o fac prea curând. Nu, am nevoie de timp. Mult timp!

P.S. :  Mai știi ce mi-ai zis odată? „Am greșit gramatical intenționat! Pentru că lucrurile perfecte sunt ireale, iar ceea ce simt nu e ireal!” Acum, eu îți greșesc, dar nu gramatical, pentru că NU există lucruri perfecte, pentru că eu NU sunt perfectă, pentru că noi NU am fost perfecți, și NICI sentimentele noastre…Și filmul ăsta e prost făcut! Nu, nu. Are un sfârșit prost. Îmi pare rău !

Derapaj în amintiri

Azi mi-am pierdut memoria prezentă. Am derapat în amintiri putrezite, cu stupoarea unui suflet reînviat. Concluziile adunate într-un mănunchi plin de ghimpi mi-au înspăimântat sufletul. Nu fusesem niciodată fericită.

M-am complăcut în situația cotidiană, uitând să alerg după sclipirea magnifică ce avea să-mi resusciteze sufletul. Astăzi, realizez că eram un suflet gol. De ce astăzi? Pentru că până acum nu am avut încredere. Am preferat să-mi instalez pe inimă un scut protector, ferindu-mă astfel și de fericire, și de dezamăgire. Timpul însă m-a crescut. Micile piedici m-au întărit. Iar dezamăgirile de care tot încercasem să mă feresc, m-au găsit, m-au învins și m-au maturizat.

Nu mai știu exact de ce am decis să-ți abandonez sufletul meu. Am simțit -da, pentru că mă găsesc în centrul sferei sentimentelor- că TU meriți. Și ai meritat. M-ai făcut să uit de „găurile negre” din sufletul meu, umplându-le cu iubirea ta, cu puritatea sufletului tău. M-a acaparat în scurt timp îmbrățișarea sufletului tău cald, ce a topit treptat scutul ce se înfășurase în jurul meu. Nu știu dacă mă gândesc cu nostalgie la tot ce ține de trecutul meu până la tine sau cu regret. Ce-i drept, mi-aș fi dorit să fie altfel. Dar dacă ar fi fost diferit, poate nu aș mai fi avut norocul de a te cunoaște. Și n-aș fi vrut să se întâmple asta. Chiar nu aș fi vrut…

Zbucium

Astăzi, îmi plouă…Și mi-e rece. În suflet. Dar mi-e soare… Și mi-e cald. În inimă.

Sunt o multitudine de sentimente. Mi-e frică. Încep să realizez că viața se scurge repede. Fac multe greșeli și mă dor mai mult decât pe persoanele cărora le greșesc.

De fiecare dată când greșesc, simt că se rupe o bucățică din inima mea și se creează un gol. Acolo, pulsațiile sunt mai puternice și parcă sângele stă să țâșnească. E sentimentul de vinovăție.

În suflet, am un zbucium continuu. E o mică ploaie, care inevitabil și subit, devine o amplă furtună.

În vârtejul ei stau eu, văd în jurul meu cum se învârt sentimentele mele și persoanele care mi-au oferit o bucățică din iubirea lor sau care mi-au arătat că răutatea ustură. Și aș vrea să se oprească. Amețesc și cad. Țip. De frică. Dar nu se oprește. Atunci venele-mi pulsează în mâini cu o forță uimitoare. Aș vrea să iasă, să înceteze. Încep să regret ce am făcut, îmi doresc să dau timpul înapoi. Dar nu pot! Și, ușor, furtuna se domolește. Oamenii trec pe lângă mine fără să mă vadă, revenind cu picioarele pe pământ. Sentimentele se așează în coloane. Le privesc în oglinda sufletului meu înainte de a le reprimi. Parcă aș vrea să fac o selecție. Dar existența-mi cotidiană nu-mi permite. Nu pot avea tot ce-mi doresc.

Furtuna s-a potolit. Dar știu că va veni alta, poate mai puternică. Voi ieși la fel de ușor?!…..

REamintire…

E atât de dimineață…

Razele bolnave de soare abia se întrezăresc. Mă ridic din pat cu gesturi de muribund deși dormisem mult.  O rutină.  Mă duc la baie, învăț apoi îmi verific e-mail-urile. O rutină. Merg la școală, mă întorc câteva ore mai tarziu, deschid pagini de internet și vorbesc la telefon. Din nou, o rutină. Și viața ta e la fel, nu? Totul e atât de normal și de banal.

Ai făcut ceva special astăzi?! NU, știu! Eh bine, nici eu. Ai mângâiat pe cineva sau ai zis un „te iubesc” ? Ciudat, nici eu! În schimb, am vorbit la telefon, am stat pe internet și am ascultat muzică pe M TV. Și tu, nu-i așa?! Vai, mi-am găsit sufletul pereche!! De fapt… sufletele. Pentru că toți suntem aproximativ la fel.Da, fiecare om e unic și nu există doi oameni la fel pe Terra, nici măcar gemenii dar… Priviți-vă superficiala existență! Nu seamănă cu a lui, a ei, a lor?! Ba da!! De ce?! Vă spun eu… Pentru că ne-am lăsat absorbiți în jocul ăsta murdar al tehnologiei…

Până acum câțiva ani, cu toții se bucurau de mersul lent al unor fire de păpădie în bătaia lentă a vântului. Acum, nu le mai observă aproape nimeni…. Ne bucura ploaia pentru că știam că după, apare frumusețea sublimă a curcubeului. Astăzi, ne deprimă. Alergăm după fluturi multicolori ca să observăm gingașia aripilor. Astăzi, ne amintim de ei doar pentru proiecte biologice. Emoția unei mici bucurii a devenit invizibilă pentru oameni, ei fiind capturați în cotidian și uitând de cea mai importantă parte a vieții: SENTIMENTELE! Ne târâm prin viață, alergăm după plăceri materiale și evoluții în societate, uitând de adevăratele comori ale vieții. Am devenit reci și goi…Am uitat să iubim.

Eu vreau să-mi reamintesc….Tu?!……

Ca un joc de cărți

Mă cuprinde melaconlia și nu știu cu cine să vorbesc. Parcă toți sunt așa de departe de propria-mi lume… Dar un prieten îmi citește starea deși era în spatele unui monitor, o sticlă care nu exprimă nicio emoție. Hotărâtă să eliberez tot ce e în mine și la insistențele lui,  îi povestesc ce mi s-a întâmplat. Îmi las undele sufletului să-mi îndemne degetele și să aștearnă în lumea asta virtuală fiecare sentiment al meu. Trage concluziile „….Mi se pare ca un joc de poker. Niciodată nu știi ce carte se întoarce. Sincer, nu-mi place pokerul. Se zice că dacă te apuci sa-l joci, e ca un drog. Mi-e teamă acum când știu că deja l-am jucat…” Analizez ceea ce zice. Dumnezeule, câtă dreptate poate avea! Brusc, mă lovește ideea asta ca o revelație. Da, totul e un joc. Unii joacă cinstit. Pun suflet și speranțe în fiecare carte și joacă cu toată daruirea. Suferă când pierd și totuși, speranța îi îndrumă să joace mai departe! Alții trișează și se bazează doar pe pricepere și perversitate, uitând de speranță, fiind prea siguri de reușita lor. Va veni ziua când le va fi imposibil să mai trișeze și vor realiza că nu știu să joace! Într-adevăr, devine ca un drog. Devine pentru unii deviza de a trai. Trebuie să caștige și investesc tot: speranțe, sentimente, vise, iluzii în așteptarea cărții perfecte. Trăim într-o lume rece și goală, controlată de acești împătimiți ai jocurilor, de trișori. Și-au conturat traiul cu vicii, răutate și invidie. Ei uită să spere, să trăiască, să mângâie persoana de alături. Pentru ei, câștigul a devenit un obicei. Câștigă suflete nevinovate transformându-le în inimi poluate și rele. În acest joc, deviza este totul sau nimic! Soluție de mijloc nu va exista niciodată! Iar in cele din urma, nimicul va ajunge chiar ce-l joacă. Va deveni o umbră. Va fi secat de tot, până la ultimul strop de viață și culoare din el. Acel strop va spăla o dată cu el toată căldura sufletească. Orbiți de jocul ăsta nebunesc, vom uita să iubim. Vom deveni prea ocupați să câștigăm iar adevăratele sentimente se vor pierde în nebunia cărților…