Ne dădeau o mie de ani împreună, în doi.
Dar am ales drumuri separate amândoi.
Am sufletul fărâmițat în mii de amintiri ce dor.
Îmi doresc să le pot arunca departe, pe-un nor.
Uite-mă din nou aici,
Încercând să-mi repar inima lipind bucățele mici.
Îmi imobilizasei aripile, nu-mi îngăduiai să zbor !
Cum am fi putut rezista ?
Nici glasul tău nu-și avea dulcele sonor.
Îmi spuneai cuvinte dulci, te credeam
Și când aveam impresia că pot zbura, mă prăbușeam.
Mă ridicam ușor dar indiferența ta mă trăgea înapoi.
Credeam că asta înseamnă să iubești…
Trebuia să-mi dau seama! Dar știi ce se spune:
Când iubești, ești orb! Inima orbește ca prin minune…
Blondix 