Curcubeu sentimental

El: ,,Știi, uneori mi-e frică să te sarut.”

Ea: ,,De ce, bebi?”

El: ,,Pentru că aș simți că profanez un înger sfânt.”

Și îl sărută lung, gustându-i buzele. Îi mângâie încet părul negru ca abanosul și îl privește în ochi-i mari. Erau plini de iubire și trăiau doar pentru ea. Vibrau la unison două suflete născute ca să fie legate. Pentru că da, rațiunea și inima îi spuneau cu toată puterea că el e „the one”, că va fi pentru totdeauna lângă ea, cu ea și in inima ei.

Se iubesc. Sunt doar doi copii. Doi copii ce nu se satură unul de celălalt. Iubirea e nebunie, o nebunie totală, o euforie oarbă care are puteri magice.

Eu sunt vrajită. Da, de tine, de noi, de fiecare secundă… de fiecare om care ne privește zâmbind, de fiecare compliment pentru noi, ca și cuplu… de fiecare dată când îmi pupi mâna pe stradă fără să te eschivezi că ar fi un gest prea romantic, de fiecare „te iubesc!” pe trecerea de pietoni… de fiecare moment în care ne-am distrat cu prietenii tăi, de fiecare moment în care am țopăit pe stradă împreună și am strigat că suntem fericiți…

Despre „chimie”, despre scânteia aceea auzisem. Da, da, auzisem. Cu tine însă…o simt în fiecare venă, în fiecare secundă. Dacă m-aș apuca să notez fiecare moment frumos pe care l-am trăit, nu m-ar crede nimeni. Deși te ating în fiecare zi, încă îmi pari ireal.

În niciun caz nu mi te-am dorit vreodată. Nu, pentru că tu esti mult mai mult decat imaginea fantastică pe care mi-o creasem în minte de-a lungul timpului. Mă simt în siguranță, mă protejează umbrela unei iubiri supraomenești.

Tu, al meu… atât de frumos, de atent și de sensibil. Tu, ca esență pură, suflet impecabil și inocent… Suflet menit mie, să respir fericire… Respiră-mă, sufocă-te cu mine, păstreaza-mă…

Cotidian transformat

(Știu că sunt extremistă. Dar dacă nu aș fi, te-aș mai surprinde vreodată cu ceva ?)

Valsăm suav pe melodia iubirii noastre. Nu știam că sunt capabilă să dansez atât de frumos prin viață, alături de tine. Tot ce ating e contaminat de fericire, ajunge în euforie cu un singur degețel. Expir fericire prin fiecare por.

(Nu-mi ajung cuvintele.)

Știi cum e să fii atât de fericit încât să vezi frumos orice lucru în lume? Să simți nevoia să zbori pentru că ai senzația că ai propriile tale aripi? Să-i simți fiecare bătaie a inimii ca și cum ar fi creată special pentru inima ta, ca ele să bată la unison? Să vă zâmbiți radiind pe stradă când vă țineți de mână? Să simți nevoia disperată de a te ține el în brațe de fiecare dată când ai un mic necaz?

Eu… da! Și nu am nevoie de cuvinte, faptele tale mă înalță de parcă aș fi un înger de fiecare dată când mă săruți. Am senzația că toate dorințele mi se împlinesc în tine, mă asaltează frumusețea lor. Îmi invadezi sufletul într-un mod ireversibil, de parcă în fiecare zi ai avea în buzunar un pachețel cu fericire rezervat mie.

(Și ce dacă mai avem și probleme? Le-am depășit cu brio de fiecare dată!)

M-am lăsat prinsă în iubirea ta. Să nu-mi dai drumul nicicând…

Durere nudă

Mă joc nervoasă cu un pix care, brusc, mi se pare ciudat ca un OZN recent aterizat pe banca mea. Știu că ești trist și inima-mi freamătă tulburată ca apa când așteaptă fluxul. Ceasul pare blocat, mai am nevoie doar de câteva minute care să se scurgă rapid. Cobor fugitiv trei etaje, cu inima strânsă gata să te strângă în brațe. Știam că prezența mea pe fâșia de stradă ți-e mai necesară ca unui morfinoman doza lui zilnică. Mâinile tale mă căutau ca un șarpe care-și joacă limbile și m-au strâns puternic, m-au izbit de pieptul tău plăpând, îndurerat. Copacii și-au aruncat firele de vânt în alte colțuri de lume, lăsându-ne sufletele într-o uniune tăcută, cuminte.  Din ochii-ți care nu puteau fixa niciun gând s-a lăsat pe pleoapele înroșite o rouă fină de lacrimi, ce s-a scurs de-a lungul nasului, pe gura de catifea roz.

„ -Știi că trec toate, da? ”

„ -Mhm… ”

„ -Și știi că o să fie bine, da? ”

„ -Mhm… ”

Glasul tău tremurat, înecat de suferință îmi îngheța trupul. Aș fi făcut orice să zâmbești atunci dar… Eram paralizată, copleșită de emoții și nu te puteam consola. Era gândul ce mi se împrăștia în sânge, drept, cum se întinde culoarea vărsată în apă și nu izbuteam deloc să fiu eu, cea dintotdeauna, așa cum nu izbutești să ai mersul și silueta ta atunci când ți-a intrat o piatră în pantof. Din tot corpul mi s-a adunat un nod, ca un nucleu, în inimă. Îmi stăpâneam cu greutate lacrimile dar nu vroiam să-ți fac rău. Vroiam să mă știi puternică, să mă consideri zidul pe care te sprijini când ai obosit iar drumul ți se pare prea lung.

Am plecat de lângă tine cu inima mică, mică, strânsă și nefericită. Mă simțeam rău, ca dezmeticirea dureroasă după visul dat de cocaină. Vreau ca mâine dimineață când mă voi trezi în brațele tale, soarele să fi împrăștiat norul negru ce s-a abătut asupra ta…

Dorință de 8 martie

E 8 martie – Ziua Mondială a Femeii. Mamă, adolescentă, bunică, soție… Toate merită azi atenție, afecțiune și zâmbete într-o doză mai ridicată. Pentru că e ziua noastră, a tuturor!

Mi-am găsit pașii rătăciți de dimineață pe străduțe ce-mi păreau străine, deși le cunoșteam de ani întregi. Imaginile pe care inima mea le stoca uimită mă îndurerau. Băieți, bărbați cu buchete de flori în mâinile înghețate de la frig așteptau bucuria ce va încălzi sufletul persoanei iubite care va primi cu emoție acel simbol al dragostei.

Și eu mi-aș fi dorit ceva pentru mine. Și nu e egoism! Vroiam o îmbrățișare caldă, plină de afecțiune. Să-ți lipești trupul rece de al meu, să mă protejezi de toate. Mi-ai fi dat picătura de culoare ce ar fi fost de ajuns să-mi vopsesc totul în jurul meu, să-mi fac din suflet un curcubeu efemer.

Vroiam câteva clipe în care să plutesc în beatitudinea iubirii, să mă pierd în albul sufletului tău și să mă îmbăt cu aroma gingășiei. Dacă mi-ai fi atins mâna, aș fi putut zbura nestingherită luni întregi, euforică peste lumi pline de primăvară.

Și la ce mi-a servit dacă am visat? Nu mi-am primit mult așteptatul cadou.

Fragment de inimă

Jurnal

El nu e decât ecoul surd al tăcerii mele și poartă esența tristeții mele.

8 octombrie 2009; 20:03

Teoria relativității gândurilor

Gândurile mele sunt ușoare ca fulgul și grele ca piatra. Timpul le stabilește materia de proveniență, timpul le stabilește relativitatea. Când îmi sunt grele gândurile,îmi apasă oasele, aproape sfărâmându-le și îmi contorsionează mușchii, iar corpul mi-e străbătut de un fulger de durere iminent fiecărei părți nevătămate. Atunci le spun că mă dor gândurile, că mi-s grele și că m-apasă. Dar ei nu mă înțeleg… Gândurile mele seamănă cu picturile lui Salvador Dali. La început, n-au picioare, doar se lipesc de lobii proeminenți ai creierului asemeni ceasurilor curgătoare. Atunci se cheamă gânduri rele. Când gravitația le fură din greutate, gândurile mele se ridică prinzând picioare. Pe masură ce devin ușoare, cele două picioare se lungesc până se desprind iremediabil de rădăcină și se transformă-n fulgi de nea. Pe lobii creierului meu zac pietre și fulgi de nea topiți de propria căldură.

10 octombrie 2009, 12:45

Te-am văzut pe stradă azi-noapte. Alergam spre tine, dar părea că fiecare pas, oricât de grăbit ar fi fost, mă îndepărta de umbra ta. Cu cât dorința se întețea, cu atât te vedeam pierzându-te de mine. Nu erai tu… Era doar dorința iluzorie de a te ajunge. Tot pe tine te caut pretutindeni, dar pare că orizontul se largește, iar pupilele mi se contractă pe măsură ce mă apropii… Simt că trebuie să umplu cu ceva abisul crăpat între țărmurile minții căci unde ai fost tu odată, n-a rămas decât praful zilelor care au trecut fără tine. E un loc întunecat de nori, locul în care cresc florile de mucegai ale lui Tudor Arghezi și ploile reci de toamnă, e un fel de carceră în propria ființă, e locul din tine în care nu-ți dorești să ajungi niciodată…