Himeră

El avea o cămaşă cu dungi şi era brunet. Ea avea unghiile scurte şi era îmbrăcată în alb. Îi mângâie părul la spate; la un moment dat, i-a luat o scamă de pe barbă. El o privea afectuos, avea în ochi acea sclipire pasională, şi îi îndepărta uşor cu degetele şuviţele de păr rebele de pe faţă. O sărută senzual; ea închide ochii şi îl trage cu putere, lipindu-l de ea. El îi spune ceva în limba lor ciudată şi ea se preface supărată: încrucişează braţele şi lasă guriţa în jos ca un copil bosumflat. El râde şi îi acoperă chipul cu sărutări. Ea îl iartă repede şi îl priveşte în ochi. Îşi pregăteau cu voluptate preludiul unei scene de iubire plină, furtunoasă. Îşi ghiceau gândurile unul altuia şi deja se aveau, uitând că sunt în metrou, lipiţi de o uşă. Privirile le erau impudice, îşi dezgoleau trupurile cu o singură privire. Se iubeau plini de dorinţă, arzând.
 Le urmăream fiecare gest în geamul metroului, ca să dau senzaţia că privesc în altă parte. Inima-mi bătea spasmodic realizând că toate acele gesturi ne aparţineau. Şi ei se iubeau. Oh, şi cât îi invidiam! Da, pentru că se puteau bucura cu atâta uşurinţă unul de celălalt, cum o făceam şi noi până acum. E ciudat de dureros când pui o barieră între două suflete/trupuri lipite. Sufletele ne sunt încă unite de dragoste, dar apropierea fizică nu mai există. Mâinile mele tânjesc după sărutările tale şi gura mea te doreşte necontenit. Arde înăuntrul meu ceva greu, o nebunie sfâşietoare: e dorul. Nu există sentiment mai chinuitor ca acesta, să fii disperat, să plângi, să tremuri, să suferi… Dar să nu poţi face nimic! De ce? Nu e vina noastră. Pentru ce? Din egoism.
 Se întâmplă uneori să fie luate decizii care ne privesc fără a fi consultaţi sau a se ţine cont de sentimentele implicate, decizii care au repercusiuni grave la nivel moral, dar cărora nu ne putem împotrivi. Şi răbdăm, şi suferim, şi aşteptăm. De ce nu mă pot lipsi de suferinţă dacă ştiu că oricum mă întorc la tine? Pentru că hazardul mi-e mie prieten, un prieten fidel care are grijă să-mi hrănească durerea zilnic.
 Şi totuşi, zâmbesc când îmi amintesc…

Iremediabil îndrăgostită!

Da, sunt mai mult decât îndrăgostită. Adică iubesc. Te iubesc! Pe tine… Pentru că azi buzele mele ți-au răspuns însetate pentru prima dată „Și eu te iubesc!”.

Sunt foarte fericită, atât de fericită încât am senzația că nimeni nu poate fi atât de fericit. În prima zi în care ne-am cunoscut, a plouat. Dumnezeu a vrut ca astăzi, când împlinim două luni, să plouă iar, la fel ca în acea zi. Îți mulțumesc, iubitul meu, că ai făcut o reconstituire frumoasă a acelei zile: mi-ai adus din nou flori, am mers în același loc și ai fost la fel de emoționat… Numai că, de data aceasta, nu ți-a mai fost teamă de nimic. Purtai în suflet doar dorința de a mă face fericită, cum o faci de altfel, în fiecare zi.

Mi-e ciudat să realizez că fericirea se poate exprima atât de greu. E de nedefinit cum două inimi pot bătea în același ritm, cum două suflete se pot simți atât de unite când sunt departe unul de celălalt. Astăzi am fost atât de fericită încât după fiecare sărut al tău, mă opream să respir adânc. Era ceva în mine ce îmi tăia respirația… Era tumultul fericirii tale. Sunt nemăsurabil de fericită doar atunci când simt că și sufletul tău plutește pe același nor.

Doi copii, beți de fericire, sub un cer albastru ce vărsa lacrimi de fericire pentru iubirea lor pură. Îți mulțumesc că îmi dai șansa să fiu atât de fericită! Că, pentru prima dată, nu simt că eu iubesc mai puțin… Simt că, într-adevăr, iubirea înseamnă reciprocitate, nu compromis, înseamnă să faci totul ca celălalt să zâmbească, cum ai făcut tu de nenumărate ori…

Dacă ai putea să citești tot ce înseamnă acel „Te iubesc!” din spatele ochilor mei…