Remembering those old scenes…

Play that new tape.

2010…

In ianuarie am pus capat unei relatii imposibile.

In februarie i-am urat „La multi ani!” fratelui meu. Am fost singura de Valentine’s Day.

In martie l-am cunoscut pe El. Foarte multe emotii in luna asta…

In aprilie am ramas doar cu fratele meu… Multe responsabilitati si mult stres.

In mai m-am bucurat de soare si de primul „Te iubesc!” de la El. I-am cunoscut familia.

In iunie mi-am daruit iubirea. El a petrecut timp cu parintii mei.

In iulie mi-am luat „La revedere!” de la El. Groaznica luna, cea mai neagra perioada din viata mea.

In august m-am intors. El mi-a organizat o petrecere surpriza de ziua mea… Cea mai frumoasa luna din an.

In septembrie am pasit cu teama. El a fost acolo.

In octombrie ne-am bucurat mult impreuna, eu si El, de toate. Ne-am indepartat de tot si am fost doar noi doi.

In noiembrie am avut parte de peripetii. Am legat noi prietenii.

In decembrie e total integrat in familia mea si eu in a lui. Petrecem Sarbatorile de iarna impreuna.

31 decembrie, ora 00:00 -> Ma strange in brate, imi spune ca ma iubeste si ciocnim paharele pline. Suntem inconjurati de prieteni si zapada.

Ce vreau eu pentru 2011? Succes. De iubire sunt sigura, familie am, prietenii vin si pleaca. Dar in 2011 o sa mai calc o treapta a vietii mele si trebuie sa iasa totul bine. El va fi acolo. Si va continua sa fie, oriunde as pleca. Ma iubeste. Si il iubesc.

Tell me your wish.

She wants it all.

And she wants it now. But God doesn’t work that way.

Ea: Abia mă mențin la suprafață. Nu-mi cere să și înot, când eu simt că mai am un pic și mă înec.
El: Dar eu voi fi mereu colacul tău de salvare. Nu te voi lăsa niciodată să te îneci.
Apele în care ne scăldăm sunt foarte tulburi. S-a pornit o adevărată furtună și noi suntem chiar în mijlocul ei, suntem înconjurați de rechini care abia așteaptă să ne sfâșie. Doar sudura dintre sufletele noastre nu ne lasă să ne pierdem unul de celălalt.
Mai am două lucruri, atât. Primul e speranța. Acum, nimic nu e cert. E o ceață densă în jurul nostru și noi ne afundăm din ce în ce mai mult în ea. E posibil să ne fi rătăcit. Contează doar că suntem împreună, iar speranța că vom ajunge la mal în cele din urmă ne dă putere să mergem mai departe. Dacă am rămâne țintuiți locului, poate ceața ar dispărea; sau nu. Iar noi nu putem aștepta să se întâmple ceva din senin. Trebuie să luptăm.
Al doilea e iubirea. Iubirea, pentru că doar ea ne ține legați. Datorită ei ne-am înarmat cu atâta curaj. Eu cred în tine, cred în noi. Cred în tine pentru că tu m-ai învățat să nu mă dau bătută. Orice luptă e pierdută dacă renunți. Iar împreună, avem mai multe șanse de câștig. Cred în tine pentru că doar zâmbetul meu te face fericit, iar pe mine doar tu mă poți face să zâmbesc.
Refuz să cred că vom pierde bătălia asta. Nu, pentru că tu nu ești la fel ca toți ceilalți. Știu că e clișeu, dar așa am gândit mereu. Nu ești deosebit. Ești unic; pentru tot ceea ce ai făcut, ce faci și ce vei face; pentru că nu-mi mai poți dezlipi imaginea de viitorul tău.
Am făcut multe promisiuni și nu mi le-am respectat. Dar asta a fost în trecut. Eu nu-ți promit nimic. Nu, vorbele nu-și au rostul. În schimb, faptele mele știi că ți-au arătat tot ce am simțit nevoia să demonstrez. Tu ai zis-o: mai am multe de oferit. Viitorul va fi frumos.
Răbdare, se va termina cu bine.
Ține-mă de mână și împreună vom învinge teama!

Dragostea e o boală fără de care nu ești sănătos.

Viața lângă tine e ca un montagne-rousse. La început, mă simt în siguranță pentru că linia e dreaptă, tu mă ții în brațe și viteza e redusă iar sentimentul de teamă nu e prezent în mod acut. Apoi, linia urcă și din tot trupul mi se ridică o înfiorare plăcută, ce mă zguduie din temelii. Tu țipi de bucurie lângă mine iar sunetul fericirii tale mă îmbată profund. În schimb când linia coboară, frica mă apasă iar brațele tale nu mă ating suficient. Mă seacă neliniștea iar conștiința mi se blochează. Tot ce-mi doresc e să se termine. Însă cursul ei e continuu, deși poate diferit în anumite momente.

Ieri mi-am afirmat, beată de plăcere „Ce bine că e el!”. Dacă m-ai fi întrebat atunci „De ce eu?”, întrebarea mi s-ar fi părut frumoasă ca un zbor de pasăre. Ți-aș fi înșirat mii de motive pentru că atunci linia era dreaptă și îi aveam alături și pe părinții tăi, pentru prima dată în cursa noastră din montagne-rousse. Duioșia lor mi-ar fi îndepărtat teama ca pe niște haine pe care le lași în râu, purtate de cursul apei.

Astăzi, în schimb, m-am întrebat eu „De ce e el?”. Mă adânceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei subterane neregulat într-o grotă. Probabil că sunt nerecunoscătoare. Brațele tale m-au protejat în multe coborâșuri, iar acum când nu mă ajungi, îmi doresc să o poți face și de data asta. Îți e imposibil numai din vina mea, pentru că nu țip că mi-e frică, deși coborârea bruscă îmi înspăimântă sufletul. Aș vrea doar să vezi tu, să mă citești, să treci prin mine cum îți cade nisipul printre degete iar în palmă îți rămân gunoaiele. Să le arunci departe, ca să mă pot scurge prin tine.

Sunt bolnavă. Mi-e prea frică de frica mea.