Ai încercat să semeni semințe pe un teren fertil, ce-i drept. Dar seceta le-a distrus.
Abracadabrantă povestioară! Pe albia timpului s-au scurs puține săptămâni, dar eficiente. Ar fi fost un sacrilegiu pentru biata-mi micuță inimă s-o chinui într-un mod perpetuu. Când privesc înapoi, zâmbesc. Totul pare o amintire mult prea îndepărtată. 
Timpul a fost mai eficace ca niciodată. Mi-a mistuit dureri ce păreau de neînvins. Eram un corp plăpând, căzut într-o grădină de crini. Mutilată, îi transformasem în maci. Ridicând întâmplător privirea, am descoperit ascuns un crin neatins, pur. Era stropul de putere ce devenise din efemer, veșnic și stăruitor. Mi-am lăsat inima covârșită lamentabil de durere într-un început, alt început, înghețat.
Dar a venit primăvara. A răsărit soarele, victorios. Mi-a adus cu el zâmbet, putere și o inimă proaspătă, vie.
Credeam că am depășit etapa naivității. Acum, după încă un eșec, și o nouă speranță, realizez că totul e efemer. Toate vin și trec toate. De fiecare dată când mă voi îndrăgosti, o voi face cu aceeași stupoare a descoperirii unui sentiment cu totul nou, cuprinzător. Niciodată nu voi iubi de două ori în același fel. Îmi permit să descopăr iubirea ca un copil, să o simt curioasă și neștiutoare. Să mă abandonez total, să fiu fericită apoi să îmi pun punct sentimentelor. Și să o iau de la capăt.
Am mai înțeles, de asemenea, că nimic nu mă poate doborî. Orice durere, oricât ar fi de sfâșietoare, nu-mi distruge speranța. Pentru că am trecut de multe ori prin atâtea, pentru că am iubit și am fost dezamăgită, pentru că de fiecare dată m-am ridicat și am zâmbit, chiar dacă mi se năruiseră lumi întregi de vise.
Nu o să mai spun niciodată „ Nu mai pot ! ” . Pentru că pot. Și încă o dată, mi-am arătat asta. Iar tu! , ultimul meu punct de plecare… Nu te regret. Mi-ai mai dăruit o învățătură. Azi mă cunosc mai bine, mulțumită ție. Dar tu, nu. Nu ai avut prilejul de a vedea tot ce sunt.
Poate că… Altcineva va vedea. De azi, te-am uitat. Îmi dăruiesc gândurile altcuiva.
De la capăt !
Blondix 