Entorsă emoțională

Tremura din creștetul capului până în vârfurile călcâielor. O durere de cap o mistuia și își simțea trupul iresponsabil de acțiunile ei. A ieșit pe balcon, aruncând nervoasă hanoracul pe pat. Nu îi trebuia, căuta o alinare în frigul de afară pentru că noaptea era rece dar nu a ajutat-o cu nimic. S-a refugiat într-o țigară. Trăgea speranța că sfârșitul de săptămână va pune capăt ultimelor zile de coșmar dar se înșela amarnic. Întotdeauna i-a plăcut să vadă o țigară arzând, jocul fumului în aer o fascina. Acum, nu-l mai observa. Trăgea din țigara abia aprinsă ca un șarpe din victima lui, iar după 3 fumuri, o moleșeală caldă a copleșit-o. De ce o relaxa țigara aceea?

Tremurul s-a întețit iar corpul îi era tot greu ca o piatră de moară. Era un suflet împrăștiat, aruncat în întregime într-un tomberon nou. Luminile palide ale felinarelor o scârbeau, deși se visa sub ele în brațele lui. Inutil. Frustrarea îi înveninase sufletul, transformându-i-l într-o spumă de mare ce avea să se împrăștie iremediabil în vânt. Avea nevoie de el, să o țină la pieptul lui, deși își nega vag dorința.

Dezamăgită, își lăsa sufletul cotropit ca pământul de ploaie. Amețeala îi dispărea lent, pierzându-se din nou în realitate. Își dorea un alt pas, mergând spre patul gol. Dar se hrănea inutil cu vise, ca un copil care vrea altă mașinuță. Perna în care își afunda chipul avea mirosul lui iar lacrimile i s-au oprit cu un nod în gât ce o chinuia. Vârtejuri amețitoare o purtau spre alte maluri dar toate aveau imaginea lui. Poate că noaptea îi va alunga durerea.

Decolorare

S-a oprit pe bancă. Lumea, care oricum ei îi părea o umbră, o privea ciudat. Pentru că ningea și era foarte frig.Frigul ei îi făcea bine, îi amortiza durerea și nu-i mai dădea șansa de a se extinde, deși chiar se îndoia că orizonturile acelui sentiment care îi sfâșiau rămășițele de inimă ar putea să o rănească mai adânc de atât.

Purta o geantă albă, colorată frumos. Avea, ca de obicei, în ea agenda neagră, pixul albastru, telefonul și sticla de Prigat din care acum sorbea regulat, în scârbă. Nimic nu mai avea gust bun pentru gura ei. Exista tot timpul un amar dureros în cerul gurii ei ce pornea direct din inima-i plăpândă și o hrănea neîncetat, învenind-o. Dar ea accepta liniștită. Nu era vina ei și nici nu se obosea să schimbe situația. Nu mai avea putere.

Era nemachiată, la fel de pură ca prima zi de primăvară. Dar mai palidă chiar și decât atunci când era bolnavă. Ochii ei albaștri sclipeau înduioșător, înecați în lacrimi cristaline ce i se rostogoleau pe obrajii de catifea roz. Ar fi dat orice să nu fie încătușată de acele sentimente. Părul ei se împărțea acum în șuvițe aurii, răvășite pe chipu-i trist, dar totuși blând. Era un trup șters, lipsit de vitalitate. Întâmplător ( sau nu ) îmbrăcată în negru, expira tristețe prin fiecare por. Purta doliu. Fericirea era moartă pentru ochii ei în acea zi, la fel și visele, optimismul ei. Se stingea pe dinăuntru. Urma să se decoloreze.

Își pierduse voința de a mai zâmbi. Sau de a se preface fericită.